Foc 

În mitologie, focul este un element primordial, la fel ca apa cu care se află într-o permanentă opoziție. Este un element complex, care a generat multe întrebări, dar și un element schimbător, având trei ipostaze complet diferite:

• 1. Focul sacru sau focul purificator; această flacără are origine celestă, fiind un simbol al puterii zeilor, o manifestare a acestora. În multe temple existau torțe cu ajutorul cărora se celebra cultul zeilor. În Grecia Antică, flacăra olimpică avea o semnificație importantă. Se spunea că nu se stinge niciodată, iar în timpul Jocurilor Olimpice se organizau curse cu torțe aprinse cu acea flacără, închinate Atenei.

• Zeii focului sacru:

• Agni - mitologie vedică

• Atar (Atesh) - mitologie persană

• Chou Yong - mitologie chineză

• Hestia - mitologie greacă

• Vesta - mitologie romană

• 2. Focul uman sau al meșteșugurilor este focul prieten omului pe care acesta îl cunoaște și îl folosește în meșteșugurile sale. Multor zei care guvernează asupra metalurgiei sau a fecundității li s-a atribuit și acest foc. Mai târziu, chiar câțiva zei ai războiului au primit aceleași atribuții, ca niște zei ai focului. În multe mitologii, focul uman este de fapt foc sacru adus pe pământ și adaptat de oameni. Mitologia greacă are chiar o legendă legată de acest proces. Titanul Prometeu este cel ce fură focul din ceruri și îl aduce oamenilor, faptă petru care este crunt pedepsit.

• Zeii focului uman:

• Hephaistos - mitologie greacă

• Njord - mitologie nordică

• Rosemerta - mitologie celtică

• Vulcan - mitologie romană

• 3. Focul demonic sau focul mistuitor pune în evidență proprietatea focului de a arde, de a distruge. Este un element malefic al naturii. De multe ori Infernul sau Lumea morților sunt văzute ca spații ale acestui foc.

• Zeii focului demonic:

• Loki - mitologie nordică

Focul văzut în diferite mitologii și religii

Focul văzut în mitologia persană

În mitologia persană, focul era venerat înainte de Zoroasru, ca zeitate a vetrei, care era ținută arzând și era asociat purității și dreptății. Templele focului, "dadgah", au fost instituite după anul 500 î.Hr. Zeul Atar sau Atesh este personificarea focului, numele lui însemnând chiar "flacără" în limba persană veche.

Focul văzut în religia islamică

În islamism, focul este unul din primele lucruri create de Dumnezeu (Allah). Se spune că odată creat, focul s-a dezlănțuit cu furie și a cerut să îi fie trimiși lui toți păcătoșii pentru a-i pedepsi. Tot din foc a fost creat și demonul Iblis, care a devenit mândru de originile sale (focul era element al purității), la fel ca ceilalți șeitani, (spirite de foc). La început slujitori credincioși ai lui Allah, șeitanii și Iblis s-au răsculat împotriva lui și nu au vrut să i se mai supună. Astfel, în islam avem un exemplu al transformării focului sacru în foc demonic.

Apă 

În mitologie, apa este un element primordial, simbol al vieții, al regenerării și al purității. Lumea apelor, a mărilor este diferită de cea a uscatului, a oamenilor, având tărâmuri și adâncimi necunoscute și mistice. Așa se explică mulțimea creaturilor fabuloase, considerate a trăi în ape:

•    în mitologia greacă și cea romană:

• Nereidele

• Naiadele

• Scyla

• Caribda

• Triton

• Sirenă

• Hidra

• Gorgonele

•    în mitologia nordică:

• Jormungand

• cele 9 valuri, fiicele lui Aegir și Ran

•    în mitologia scoțiană:

• monstrul din Loch Ness

Lumea apelor era protejată de aceste ființe și guvernată de zeii apelor. Oamenii trebuiau să aducă ofrande acestor zei înainte de a porni pe mare pentru a nu atrage asupra lor mânia apelor. În aproape toate mitologiile, lumea oamenilor se întindea până la marele ocean ce o înconjura. Dincolo de acest ocean urma capătul lumii. În mitologia nordică, în adâncul oceanelor exista o lume a morților condusă de Ran, dar unde mergeau doar cei înecați.

•    Zeii apelor:

• Aegir - mitologie nordică

• Ahto - mitologie finlandeză

• Manannan - mitologie celtică

• Neptun - mitologie romană

• Poseidon - mitologie greacă

• Sobek - mitologie egipteană

• Varuna - mitologie vedică

•   Zeițele apelor:

• Amphirita - mitologie greacă

• Apa (Apaci) - mitologie vedică

• Apo - mitologie persană

• Ran - mitologie nordică

• Vellamo - mitologie finlandeză

                                            În mitologie, apa este văzută în foarte multe ipostaze:

• 1. Apa, ca element al genezei; În concepția multor popoare, dar și în Biblie, se susține că omul a fost făurit din lut, adică din apă și pământ, elemente ce făuresc lumea însăși. Astfel omul devine o miniatură a lumii prin armonizarea apei cu pământul. Un alt mit al apei ca element al genezei este nașterea Afroditei, din mitologia greacă. Se spune că această zeiță s-a născut din spuma mării și sângele lui Uranus. Această geneză spectaculoasă pune în evidență caracterul pur, sublim al elementului apă, Afrodita, zeiță a iubirii, fiind un ideal al frumuseții. Chiar numele îi provine de la cuvântul grec "afros" însemnând "spuma mării".

• 2. Apa, ca element al vitalității, al regenerării și al învierii. Această caracteristică este foarte bine evidențiată de basmele românești, în mitologia românească unde întâlnim termenul "apă vie". "Apa vie" este apa pe care eroii de basm o beau pentru a-și recăpăta energia și forța, necesară în luptele epuizante contra dușmanilor. În "Povestea lui Harap-Alb" de Ion Creangă, personajul Harap-Alb este înviat cu apă vie și apă moartă.

• 3. Apa, ca element al nemuririi, al tinereții veșnice și al invincibilității; un mit ilustrând această proprietate a apei este cel al scăldării eroului din mitologia greacă, Ahile în apele Stixului de către mama sa Thetis, ce dorea să-i confere nemurire. Există și în mitologia românească, precum și în alte mitologii "fântâni ale tinereții", a căror apă oferă celui care o bea tinerețe veșnică.

• 4. Apa, ca element al distrugerii; În foarte multe mitologii se întâlnește mitul unui potop uriaș, care scufundă sub apele sale întreaga lume, mai puțin piscurile munților și în urma căruia reușesc să se salveze un număr mic de oameni și animale. Cel mai reprezentativ este Potopul lui Noe, în care Noe reușește să salveze câte o pereche din fiecare specie de animal. În toate mitologiile în care se întâlnește potopul, acesta este trimis de forța divină, ca pedeapsă pentru neascultarea muritorilor. Apa poate avea și rol apocaliptic. În mitologia nordică, în ziua de Ragnarok, șarpele Jormungand se va ridica din ocean, mișcările sale îngropând sub ape lumea oamenilor, Midgard.

• 5. Apa, ca element al metamorfozei; De această proprietate a apei este legat mitul lui Narcis, erou al mitologiei grecești. Acesta a rămas îndrăgostit de chipul său, privindu-l în unda unui lac și vrând să se apropie de el, a căzut în apă și s-a înecat. Trupul său s-a metamorfozat sub proprietatea magică a apei, într-o narcisă.

• 6.Apa, ca element transcedental Luntrașul Charon, personaj aparținând mitologiei grecești, era singurul navigator al râului Styx. Acest râu reprezenta singura cale de trecere către tărâmul morților. Acest mit este cauzatorul unui obicei păstrat și în zilele noastre, acela de a pune doi bani pe ochii defunctului. Acești bani aveau sa fie oferiți luntrașului în schimbul traversării râului.

Pământ 

În mitologie, pământul este un element primordial, al genezei și al creației omului. Face parte din cele patru elemente care formează lumea înconjurătoare, alături de apă, foc și aer. În multe mitologii, pământul devine prin personificare, pereche a cerului, între care se stabilește o relație armonioasă, de iubire eternă. Pământul și cerul sunt elemente contrastante, opuse, la fel ca bărbatul și femeia și se completează unul pe celălalt. Astfel au apărut în diferite mitologii cupluri de zei, dintre care unul reprezintă cerul, iar celălalt pământul:

• Geea (Gaia) și Uranus(mitologie greacă)

• Geb și Nut (mitologie egipteană)

Pământul este reprezentat în mitologie, drept cel mai cunoscut și familiar pentru oameni dintre cele patru elemente primordiale. El ocupă diferite ipostaze, în mituri:

• 1. Pământul, element al genezei lumii; Mitologia greacă, vorbește explicit despre această proprietate a pământului personificat de zeița Gaia. Această zeiță s-a născut împreună cu Uranus din Haos, fiind primele două elemente din care s-a constituit lumea. În alte variante ale legendei, cei doi zei s-au născut împreună cu Eros, iubirea, sugerându-se astfel comuniunea dintre pământ și cer.

• 2. Pământul, element al creației omului; În mitologia greacă, Prometeu, l-a modelat pe om din lut, din pământ. În Biblie, omul a fost făcut din lut, asupra căruia s-a suflat viață. Aceste legende, întăresc comuniunea omului cu natura, cu pământul. Omul s-a născut din pământ, iar după moarte, se va întoarce în pământ. Dar pământul nu a creat doar omul, ci și zeii. Așa se explică existența zeițelor-mame ale pământului, cele care au dat naștere generațiilor de zei. Aceste zeițe nu reprezentau doar pământul, ci și fertilitatea, prosperitatea, belșugul.

•     Zeițele-mame:

• Brigid - mitologie celtică

• Demetra - mitologie greacă

• Freya - mitologie nordică

• Gaia - mitologie greacă

• Ishtar - mitologie babiloniană

• Isis - mitologie egipteană

• Kotys - mitologie traco-dacă

• 3. Pământul, element al belșugului și al fertilității; Pământul roditor este cel ce păstrează mistere și bogății ascunse și infinite. Zeițele-mame mai sus amintite sunt personificări ale acestuia. În mitologie nordică, pământul se afla sub protecția gnomilor și a elfilor.

Aer 

În mitologie, aerul este un element primordial al vieții, din care este constituită lumea, alături de foc, apă și pământ. El este un element de o complexitate deosebită, ocupând în natură, diferite înfățișări. Este complementar pământului, opusul acestuia. Dacă pământul este al omului, bine cunoscut și controlat de acesta, aerul este al divinității, la fel ca cerul. Aerul este pentru vechii antici un element abstract, indefinit, dar care se materializează sub mai multe forme:

• 1. Vântul; Vântul este o materializare a forței elementului aer. Este un element ce poate reda în același timp zbuciumul naturii, furia divină, forța destructivă sau opusul acetor stări, armonie, calm, ideea de zbor. Zeii vântului erau foarte importanți pentru călătorii pe mare, care le închinau ofrande. Fiind un element schimbător, vântul a fost împărțit în diferite categorii, după rolul și direcția baterii sale. Acest lucru s-a întâmplat în mitologia greacă, unde zeița Eos, zeița zorilor a avut cu Atreu patru fii, personificări ale celor patru vânuri: Boreu (vântul de nord), Zefir (vântul de vest), Euro (vântul de est) și Noto (vântul de sud). De asemeni, ea a mai avut cu Eol, un fiu, pe Austru.

•     Zeii vântului erau înfățișați deseori înaripați.

• Austru - mitologie greacă

• Boreu - mitologie greacă

• Eol - mitologie greacă

• Euro - mitologie greacă

• Njord - mitologie nordică

• Noto - mitologie greacă

• Vata - mitologie persană

• Zefir sau Zephir - mitologie greacă

Geneză 

Geneza, mitul genetic sau mitul creației sunt termeni din mitologie care explică într-o manieră legendară și filosofică, amplul proces de creare a lumii.

Creaționismul

Creaționismul este, din punct de vedere științific o credință care susține că Universul a apărut prin implicarea unei forțe divine, a unei inteligențe superioare sau a unei entități incomprehensibile, abstracte. Având o vechime foarte mare, această credință intră în contradicție cu evoluționismul, cu fenomenul “Big Bang” sau cu alte teorii științifice. Spre deosebire de acestea, creaționismul afirmă că formarea Universului și a elementelor ce îl compun nu a fost un fenomen lipsit de o cauză inteligentă, ci o acțiune voită de un zeu creator. De-a lungul timpului, diferitele popoare ale lumii au creat o sumedenie de mituri pentru a explica originea lumii.

Mitul genezei

Mitologia română

Chiar dacă poporul român nu are o mitologie de sine stătătoare, mituri cosmogonice și antropogonice s-au păstrat sub formă de legende. Stoparea creării unei mitologii a fost datorată creștinării timpurii a poporului român, mai exact din faza de formare, faza ce s-a întețit după retragerea aureliană din 271. Influențele culturii romane, în special, dar și a celei grecești, compilate în contextul mediului predominant rural și agricultural a dus la formarea unor ființe și a unor obiceiuri endemice. Totuși, creștinarea a împiedicat dezvoltarea lor, acestea transformându-se în superstiții, asociate de obicei răului, dar și binelui, devenind sfinți. Un exemplu de modificare locală a nervurii mitice biblice reprezintă dorința lui Adam și a Evei, morți la vârsta de 700 de ani, de a fi îngropați în muntele Alelei. În folclorul bucovinean s-au păstrat variante cosmogonice stranii, cu rădăcini foarte vechi: la început nu era nimic pe lume, decât un munte mare purtat de vânturi; din vârful său ieșea foc, iar din foc s-a născut o femeie neînsuflețită al cărei trup a fost purtat multă vreme de vânturi până a ajuns la Vântul-cel-mai-de-sus, care i-a dat viață. De acolo femeia coboară pe munte unde, găsind două bucăți de fier le înghite, rămânând astfel însărcinată, naște doi copii: unul șchiop și deștept, altul teafăr și prost. Muntele neavând fier și frații având nevoie de lut, cel prost aduce lut din adâncul mărilor, iar cel deștept creează din lut un cal fără viață. Ei intră pe rând în cal ca să-l miște, făcând apoi și o căruță; fiindcă numai fratele prost izbutise să miște calul, rămâne să tragă el toată viața. Ceea ce acest mit vrea să exprime este ca dumnezeu era necunoscut în acele timpuri, deci creștinismul nu se infiltrase în teritoriul românesc, sau se infiltrase sporadic. Mitologia română, în formele cunoscute de noi astăzi nu cuprinde zei, numai duhuri, divinități de origine totemică (Sfânta Vineri, Pasărea Măiastră), animale oraculare (Oaia Năzdrăvană, Calul Năzdrăvan), demoni (Ielele, dracul, Muma-Pădurii), divinități luciferice (cățelul pământului), monștri zoomorfi (balaurii), giganți (Uriașii, Novacii), eroi miraculoși (Făt-Frumos, Prâslea) și zâne (ursitoarele, Ileana-Cosânzeana), divinități ale naturii aduse de creștinism (Sânpetru, Sântilie). Există și instrumente magice, folosite de eroi în scopul învingerii răului sau în scopul de a face rău (căciula fermecată, flautul fermecat, bușteanul ielelor). Există și tărâmuri paralele cel mai cunoscut fiind Tărâmul Celălalt, care nu este infernul ci o lume para-umană din alt univers. Mitologia română are patru caracteristici de bază: a) lumea populată de duhuri rele și bune pe care omul le poate păcăli cu ajutorul inteligenței sale b) destinul implacabil așa cum spune și Dimitrie Cantemir despre credința românilor, ce cred că punctul de sfârșit al vieții este pus de zei și nu poate fi schimbat, de asemenea orice moment din viață. Un exemplu în acest sens este balada populară Miorița, unde oracolul nu este o prevenire ci o anunțare obiectivă a unui fenomen natural ce nu poate fi modificat. c) credința într-un tărâm secund paralel, rar infernal și de obicei paradisiac, dar nu în sensul biblic, deoarece credințele păgâne nu au pătruns încă în acest mit. d) convingerea că undeva există nemurire, așa numita tinerețe-fără-bătrânețe-și-viață-fără-de-moarte.

Arhetipuri în mitul genezei

Zeul creator

Zeul creator sau demiurgul reprezintă entitatea responsabilă pentru creația întregii lumi materiale și spirituale, în unele cazuri, sau doar a lumii materiale. De obicei, zeul creator este și cel care a dat viață primilor oameni. Existența lui reflectă necesitatea omului de a-și explica originea universului printr-un proces fabulos. Actul creației este sacru, pur, original, unic și irevocabil, reprezintă o biruință a ordinii asupra haosului primordial. Din această cauză zeul creator și-a câștigat în majoritatea religiilor o reputație foarte mare. El este uneori zeul suprem, ca în cazul lui Odin, din mitologia nordică, a lui Atum din cea egipteană sau a lui Marduk din cea mesopotamică. Cu toate acestea religiile gnostice disprețuiesc zeul creator precum și materia creată de acesta și îl consideră un demon sau o divinitate inferioară care a încercat să imite prin creație Paradisul.

Zeul Haosului

Înainte de săvârșirea actului creator și de stabilire a ordinii în univers, lumea era stăpânită de întuneric și dezordine, sau pe scurt de haos primordial. Acest termen abstract definește un spațiu gol, infinit și indefinit. În multe mitologii lumea a fost creată din haos, adică din nimic, ceea ce amplifică puterea zeului demiurg. Există însă și mituri în care geneza lumii se desăvârșește prin sacrificarea unui monstru, unui gigant sau a unui zeu care personifică haosul primordial. Sacrificiul este obligatoriu în acest caz, fără el neputându-se clădi ceva semnificativ și durabil. De exemplu, în mitologia nordică, Universul a fost făcut din trupul uriașului Ymir, iar în mitologia mesopotamică, Marduk a sacrificat-o pe zeița-dragon Tiamat, formând cu trupul enorm cerul și pământul. În religia maniheistă lumea oamenilor a fost făurită din măruntaiele demonilor arhonți. În plan simbolic, biruința zeilor olimpieni asupra titanilor, în mitologia greacă și a zeilor Tuatha de Danann asupra fomorilor în credința celtică, reprezintă victoria ordinii asupra anarhiei și a creației asupra haosului.

Zeița mamă

Zeița mamă este în mitologie un simbol al fertilității, al bogăției și al pământului. Ea este asociată adeseori cu mitul genezei, și chiar dacă nu este creatoarea lumii, are un rol decisiv în acest proces. În mitologia greacă și cea egipteană, zeița mamă are nevoie de o jumătate, de o zeitate opusă, masculină. Astfel în aceste mitologii, geneza este văzută ca un ritual al iubirii, ca o împreunare între cele două elemente antagonice ale naturii: pământ-cer și masculin-feminin. Dacă în mitologia greacă, zeița Gaia este pământul, iar zeul Uranus este cerul, în religia vechilor egipteni, locurile sunt inversate, zeița Nut fiind cerul, iar zeul Geb pământul. În mitologia celtică, zeița-mamă, Danu este una din principalele zeițe din acest panteon, deci are o importanță foarte mare, mai ales că poporul de zei celtici poartă numele „Tuatha de Danann” adică „triburile zeiței-mamă Danu”.

Zeul șarlatan

Zeul șalatan este zeul care intervine în creația demiurgului, de obicei cu intenții malefice, din cauza invidiei, urii, răutății lui înnăscute sau din naivitate și lipsa conștiinței că ar putea provoca rău. Fiindcă lumea la începuturile ei se caracterizează prin puritate primordială și perfecțiune, acest zeu este responsabil pentru aducerea relelor, suferințelor și a morții. El degradează opera ideală a zeului creator și provoacă procesul de degradare progresivă a lumii. Exemplu pentru acest tip de zeu este Ahriman (mitologia persană) sau Sulmus (mitologia mongolă). 

Animale 

Conform mitologiei, animalele au apărut pe lume pentru a-i ajuta pe oameni sau dimpotrivă, pentru a le stingheri existența și pentru a-i pedepsi pentru păcatele lor. În unele mitologii ca cea egipteană, ele erau trimiși ai zeilor pe pământ, sau înșiși zeii și trebuiau respectate și adorate. Vrând să explice proprietățile și originile animalelor, oamenii și-au imaginat încă din cele mai vechi timpuri legende și mituri, în care aceste ființe, obișnuite în ziua de astăzi, capătă însușiri fabuloase.

Rolul diferitelor animale în mitologie

Broasca

În mitologia egipteană, broasca o reprezenta pe zeița nașterii, pe Heket, adesea reprezentată cu capul acestui animal, amintind de fertilitatea deosebită a broaștei. Ea și soțul ei Khnum, au creat ființele marine, ceea ce ar însemna că pentru egipteni, broasca este primul animal ce a populat apa.

Bufnița

În mitologie, bufnița este reprezentanta a două noțiuni contradictorii: moartea sau înțelepciunea, care este, conform unor concepții antice, sinonimă cu viața. Contradicția este explicată prin faptul că zeitatea morții, după unele credințe preclasice, cunoaște și secretele vieții, ale nașterii și ale reîncarnării.

În mitologia sumeriană, zeița morții era reprezentată ca o femeie goală flancată de două bufnițe. În mitologia greacă, bufnița este simbolul Atenei, zeița înțelepciunii. Lilith, vechea zeiță ebraică, diavolița morții infantile era identificată cu această pasăre. Ouăle de bufniță, dimpotrivă, asigurau o viață lungă și o tinerețe durabilă, conform legendelor antichității. Ca orice pasăre răpitoare de noapte, în multe superstiții ale diferitelor popoare, bufnița anunța moartea într-o casă dacă se arăta deseori prin prejma ei.

Calul

În multe mitologii, calul era animalul călărit de zeul-soare,însă mai târziu apar care trase de patru cai sau de doi, ca în cazul zeului grec Helios. În mitologia nordică, Odin se deplasa călărind un armăsar cu opt picioare, numit Sleipnir. Sacrificarea cailor era rezervată zeilor și asociată ritualurilor funerare , asigurând puterea pe care o deținea noul rege, putere simbolizată prin soarele care răsare.

Cămila

În religia islamică, Allah a creat cămila din lutul pe care Azrail l-a adus pentru facerea lui Adam. Din ce a rămas din lut, după creația omului, a apărut acest animal. Cămilele au devenit semne ale lui Allah și pot fi mâncate, iar odată au fost folosite drept jertfe aduse zeilor păgâni. Se spune că o cămilă a ieșit dintr-o stâncă, drept semn al profetului Salih, adus oamenilor din Thamud, dar aceștia au ucis-o.

Cocorul

În mitologia greacă, cocorul era asociat zeului Apollo, zeu al luminii solare, deoarece se credea că era treaz în fiecare dimineață, devreme, pentru a spune rugăciunile. Pentru arabi și persani, creierul și vezica biliară erau considerate a avea proprietăți medicale miraculoase, capabile să asigure o viața îndelungată.

Cocoșul

În islamism, Allah a creat un cocoș uriaș ce avea picioarele în primul strat al cerurilor, iar capul îi ieșea prin cel de-al șaptelea strat. În fiecare noapte, când Allah aduce pe lume câte 70 000 de noi îngeri și îi duce în marea moschee Masjid al-Aqsa, cocoșul din ceruri începe să cânte. Atunci, ceilalți cocoși de pe pământ îl aud și îi imită cântecul, așa explicându-se de ce aceste păsări cântă înainte de revărsatul zorilor. Ele aduc aminte oamenilor că este timpul pentru rugăciune. Într-o zi, cocoșul gigantic va cânta pentru ultima oară, iar atunci morții vor învia.

Corbul

Pasăre neagră și sumbră, corbul este asociat cu moartea în aproape toate mitologiile. În mitologia celtică, zeițele Badb și Morrigan, personificări ale războiului și regine ale fantomelor apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de păsări. Pentru sufiți, corbii simbolizau întunecimea unei perioade de separare de divinitate. Cu toate acestea, corbii mai apar în mitologie și cu alte funcții, de exemplu, ei sunt mesageri ai unor zei. În mitologia persană, această pasăre este unul din cele șapte simboluri ale lui Mithra. În mitologia nordică, cei doi corbi ai zeului Odin, Hugin și Munin îl înștiințează pe stăpânul lor despre ceea ce se întâmplă în lume. Tot în mitologia celtică, corbul este un simbol al lui Lug, zeu omniscient, și asta datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul și lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul și tenebrele. Corbul mai este întâlnit și în legenda potopului din mitologia mesopotamică. Singurul supraviețuitor al dezastrului, împreună cu familia sa, Uta-Napiștim, trimite din corabia sa un porumbel, o rândunică și un corb, pentru a vedea cine a mai reușit să scape. Din aceste trei păsări, doar corbul a fost necredincios și nu s-a întors.

Furnicile

În mitologia greacă, tânăra Mirmex, nemulțumind-o pe zeița Atena, a fost preschimbată în furnică, ființă socotită de greci dăunătoare recoltelor. Totuși, aceste insecte îi uimeau pe antici prin puterea lor de a căra obstacole mult mai mari decât ele. O altă legendă grecească surprinde transformarea de către Zeus a unor furnici, probabil din neamul lui Mirmex, în oameni. Aceștia, printre care se numărau și Ahile și Patrocle erau mirmidonii, cei mai viteji războinici ai Greciei Antice.

Lăcustele

În tradiția islamică, lăcustele au fost printre primele animale create de Allah. Ele sunt creaturi inteligente și le-a fost milă de Adam, când acesta a fost alungat din Rai. Ele au fost aduse pe lume din lutul care a mai rămas după modelarea omului. Regele lăcustelor este la fel de mare ca un vultur și primește ordine directe de la Allah. Astfel când faraonul a refuzat să lase pe evrei să părăsească Egiptul, lăcustelor li s-a poruncit să zboare peste această țară și să întunece cerul. Aceste insecte au scrise pe aripi litere vechi arabe, ca: "Dumnezeu este unul". Ele formează o armată redutabilă și puternică pe care Allah o poate folosi împotriva oricărui regat păgân.

Năpârca

În epopeea din secolul al XV-lea, "Paradisul Reginei Sibylle", femeile și fetele se transformă în năpârci vinerea, la miezul nopții, iar duminica, redevin oameni, fiind chiar mai frumoase ca înainte.

Păianjenul

În islamism există un mit legat de această insectă. Profetul Mahomed a reușit să scape de următorii săi pentru că s-a ascuns într-o peșteră, la gura căreia un păianjen a țesut o pânză cu o rapiditate uimitoare. În mitologia greacă, zeița Atena o transformă pe tânăra Arachne într-un păianjen, pentru că era mai pricepută ca ea în arta țesutului. Astfel explică grecii originea acestei insecte și priceperea ei de a țese. De altfel, măiestria păienjenilor a fascinat multe popoare, printre cale și cele africane care credeau că aceștia pot atârna în aer fără să cadă. Ei vedeau un zeu în păianjen.

Peștele

Pentru primii creștini, peștele era simbolul lui Hristos și astfel al religiei lor, deoarece primele litere ale cuvintelor "Iisus Christos, Theou Uios Soter" ("Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul"), în litere grecești alcătuiesc cuvântul grec "ichthus" ("pește"). Desenul unui pește era semnul secret al credinței creștine în contextul politicii ostile ale împăraților romani.

Porumbelul

În Biblie, porumbelul era pasărea mesager pe care Noe a trimis-o din arcă, după terminarea potopului. Această pasăre s-a întors cu o ramură de măslin, semn că apa s-a scurs de pe fața pământului. Simbol al inocenței și purității, porumbelul este una din formele trupești pe care Duhul Sfânt le ia când coboară din cer. În mitologia greacă, porumbelul este pasărea Afroditei, devenind un simbol al dragostei. Arabii văd în această pasăre un mesager al iubirii, norocului și păcii, al fidelității dintre soț și soție și dintre frați.

Scorpionul

În mitologia sumeriană, scorpionul este paznicul țării nemuritorilor. În Asia Mică, el era asociat zeiței lunii și a vânătorii, Artemis. Perioada din luna octombrie, a culesului strugurilor, când soarele trece prin semnul Scorpionului îi este dedicată acestui animal. În mitologia persană, scorpionul este dușamnul lui Mithra, zeul vieții și al verii, devenind astfel simbolul toamnei, al morții și al distrugerii.

Șacalul

În Egiptul Antic, șacalul era emblema zeului Anubis, care călăuzea sufletele morților pe tărâmul celălalt. Șacalul a fost admirat în foarte multe mitologii, din Africa până în India, pentru înțelepciunea și viclenia sa.

Șarpele

În mitologie, această reptilă era admirată pentru că își leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi și chiar al nemuririi. Șarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeița pământului. În multe culturi, șarpele este feminin, este un simbol al feminității. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un șarpe sau doi șerpi,care au puteri asupra vieții

Șarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În "Epopeea lui Ghilgameș", iarba nemuririi dobândită cu atâta trudă de erou, este înghițită de un șarpe spulberând astfel speranța depășirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o ființă mitică, foarte mare și lungă, care are o gândire și o fire rea. Diavolul însuși ia forma unui șarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, șarpele uriaș Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok și va contribui, alături de giganți, la sfârșitul lumii.

Țestoasa

În mitologia greacă, broasca țestoasă este atribuită zeului Hermes, cel care s-a folosit primul de carapacea ei pentru a alcătui un instrument muzical numit țiteră. În China, acest animal simboliza nordul și iarna. În mitologia indiană, lumea este alcătuită dintr-o piramidă, având la bază o țestoasă care susține pe carapacea ei un elefant, ce ține cu trompa lui lumea. În civilizația Maya, zeul lunii, deține o platoșă făcută din carapacea unei broaște țestoase. Longevitatea acestui animal este asociată la foarte multe popoare cu ideea de nemurire. În mitologia tibetană, dar și în concepția unor populații din Bengal, broasca țestoasă a fost aleasă de zeul creator pentru a aduce pământ de pe fundul Oceanului Primordial. Astfel, țestoasa are un rol important în geneza lumii.