CUCUTENI

Cultura Gârla Mare

(1600-1150 i Chr)

Cultura Gârla Mare, denumită aşa după unele descoperiri ieşite la iveală la Gârla Mare, lângă Cujmir, este de fapt doar o ramură a unui mare complex cultural, răspândit în bazinul Dunării mijlocii şi în unele zone din nord-vestul Peninsulei Balcanice. Complexul este caracterizat prin ritul incineraţiei şi printr-o cultură materială cu trăsături proprii, cunoscută în spaţiul amintit în diferite variante locale. Acestea se pot grupa în trei aspecte principale dintre care două mai nordice, răspândite între Tisa mijlocie şi Dunăre (grupul cunoscut sub numele mai vechi de Lovasberany şi mai nou de Vatya), respectiv la apus de Dunărea mijlocie (grupul numit al ceramicii încrustate nord- şi sud-pannonice) şi al treilea mai sudic, răspândit de-a lungul cursului Dunării de la Szeremle la vale, denumit în genere, după două cimitire din Serbia, grupul Bjelo-Brdo-Klievac. Acest din urmă grup se răspândeşte, tot de-a lungul Dunării, şi dincoace de Porţile de Fier, în Oltenia şi în nord-vestul Peninsulei Balcanice, din preajma Sofiei până la Morava.

Originea grupului Bjelo - Brdo - Gârla Mare (cum ar putea fi numit) este obscură, necercetată mai atent şi oricum, încă nestabilită. El reprezintă în orice caz o sinteză mai târzie, din bronzul mijlociu, şi cuprinde în afară de fondul local de la Dunărea de mijloc, din care a luat naştere şi este greu de precizat (elemente pannonice, Vatya şi eventual Periam-Pecica prin Vatina), şi o componentă sudică, de asemenea încă greu de precizat, care se manifestă mai ales în decorul spiralic şi meandric al ceramicei şi în statuetele de lut, despre care se va face menţiune mai jos.

În Oltenia, grupul Bjelo - Brdo - Gârla Mare este intrusiv, nu se formează local, ci se răspândeşte gata format dinspre apus şi acoperă se pare în regiunile pe care le ocupă, mai ales în imediata vecinătate a Dunării, dar şi în restul câmpiei, o fază timpurie a culturii Verbicioara, pe care astfel o împinge spre nord. Se cunosc în Oltenia mai ales cimitire ale culturii Gârla Mare şi anume numai din regiunea joasă de bălţi şi de dune inundabile, din apropierea Dunării, spre răsărit până la Orlea, pe lacul Potelu. Lucrul poate fi întâmplător, deoarece în aceste părţi apele şi vânturile au dezvelit cimitirele şi au dus la descoperirea lor. Resturi ale culturii Gârla Mare, descoperite mai la nord, în regiunile de limită dintre câmpie şi dealuri (la Verbicioara, Orodelu şi Sălcuţa) trebuie interpretate ca documente ale unei expansiuni, eventual mai târzii, a acestei culturi în spaţiile respective.

Aşezări ale culturii Gârla Mare se cunosc foarte puţine (de exemplu la Balta Verde) şi nu au fost cercetate deloc la noi. În schimb s-au făcut săpături în unele cimitire, anume la Balta Verde şi Ostrovul Mare, lângă Vânju Mare şi la Cârna, lângă Gura Jiului. În acest din urmă loc s-a dezvelit în întregime partea de cimitir nedistrusă încă de apele bălţii Nasta (116 morminte); s-a putut aprecia astfel că la origine cimitirul va fi cuprins cea 200 de morminte. Lipsa unor cercetări în aşezările acestei culturi, cunoscută astfel aproape exclusiv din morminte de incineraţie, îngreunează precizarea în amănunte a conţinutului ei şi a activităţilor productive ale purtătorilor ei. Totuşi, tendinţa de a ocupa cât mai larg câmpia, instalarea unor cimitire îndelung folosite - ceea ce denotă un grad înaintat de sedentarism - unele reprezentări religioase ce pot fi deduse din obiecte de cult cunoscute, fac plauzibilă teza curentă după care ne aflăm în faţa unor triburi de caracter predominant agricol.

Puţine arme de piatră (topoare de luptă), sau de bronz (pumnale) le pot fi atribuite, astfel încât ele nu par a fi avut o activitate războinică prea dezvoltată, ci s-au răspândit prin presiunea pe care o exercită de obicei cultivatorii cu o solidă tradiţie tehnică şi organizatorică. Au folosit însă şi topoarele de luptă de bronz din seria vest-transilvăneană, după cum arată descoperirile recente (1958) din cimitirul de la Cruceni, lângă Ciacova, în bazinul mijlociu al Timişului. Nu ştim ce rol vor fi jucat în eventuala exploatare a zăcămintelor de minereu de cupru de la Bor şi Maidan-Pek. În morminte se găsesc rare podoabe de metal - multe au fost distruse în focul incinerării, în aria acestei culturi şi aparţinând vremii ei se plasează tezaurul de podoabe de aur (falere decorate şi inele de buclă) de la Ţigănaşi, lângă Vânju Mare, ceea ce ne arată că triburile respective aveau putinţa să obţină prin schimb lucruri de preţ; decorul de inspiraţie miceniană al falerelor, care îşi are corespondenţe pe ceramica culturii Gârla Mare, dovedeşte în plus că se găseau în legătură strânsă cu regiunile sudice.

După cum s-a amintit, cultura Gârla Mare este cunoscută mai ales din cimitirele plane de incineraţie, care se înfăţişează ca adevărate „câmpuri de urne”, în care osemintele morţilor, arşi pe ruguri în altă parte, erau de regulă aşezate în urne şi îngropate. Urnele erau de obicei acoperite cu un capac şi însoţite adeseori de vase secundare şi de alte obiecte de ofrandă, toate arse de asemenea în focul rugului. Câmpul de urne de la Cârna a arătat că se practica exclusiv incineraţia. S-au descoperit şi morminte duble; nu s-au putut deosebi cartiere mai sărace şi mai bogate, gruparea mormintelor în cimitir fiind făcută probabil pe familii şi de-a rândul. Antropologic, în cimitirul de la Cârna a fost identificat în proporţie de 68% un tip gracil, probabil de talie mică şi mediteranoid. În proporţie mult mai mică apar şi tipuri mai robuste.

Ceramica este reprezentată printr-un număr relativ variat de forme; decorul ei se distinge prin tendinţa de a cuprinde în chip organizat cât mai mult din suprafaţa vasului şi prin folosirea unor motive spiralice şi mai rar meandrice, care au fost comparate cu „fireturile” cusute astăzi pe costumele ţărăneşti din regiunile respective. Se întâlnesc şi vase, sau numai torţi de vase, modelate în chip de pasăre; este foarte probabil că în reprezentările religioase şi eventual în miturile purtătorilor acestei culturi, o anumită pasăre (raţa sau lebăda) juca un rol, important, după cum se vede de altfel şi din faptul că protome de astfel de păsări trag carele de la Dupljaja. Destul de numeroasele statuete de lut ars, descoperite în morminte, şi prezentându-se într-o stilizare caracteristică (partea inferioară în formă de clopot - rochie „cloche”), reprezintă o trăsătură specifică a acestei culturi şi pot fi considerate ca un element de tradiţie maternă, legat de cultul fecundităţii. Amănuntele ţinând de cultul solar nu lipsesc însă nici ele, aşa că putem bănui o întâlnire de credinţe legate de pământ, cu altele de caracter solar - îmbinare ale cărei amănunte mai concrete ne sunt necunoscute.

Cultura Gârla Mare, destul de unitară ca aspect în Oltenia, nu depăşeşte ca atare în acest spaţiu perioada mijlocie a epocii bronzului, chiar dacă elemente ale ei vor fi jucat un rol în geneza complexă a culturilor ulterioare, din perioada de sfârşit a bronzului şi de la începutul epocii fierului. Şi acest grup este prins aşadar în vârtejul evenimentelor care au marcat sfârşitul epocii bronzului. S-a presupus că grupul Gârla Mare ar reprezenta o populaţie tracică sau ilirică, dar după cum se va arăta nu putem dovedi existenţa unor astfel de cristalizări lingvistice în epoca respectivă. Pe de altă parte, la sfârşitul epocii miceniene (începând din secolul al XIII-lea î.Hr.), în cadrul migraţiilor care cuprind dinspre nord Grecia continentală şi sunt legate într-un chip oarecare de mişcarea triburilor doriene, pătrund acolo şi unele elemente de cultură materială care îşi au originea în complexul Bjelo - Brdo - Gârla Mare, fapt care, independent de presupunerile neconcludente încă pe care le poate prilejui (ramură proto-doriană sau grup proto-iliric, însoţitor al dorienilor) - şi asupra cărora nu se poate insista aici - subliniază importanţa istorică deosebită a acestui complex, care o vreme a cuprins şi o porţiune periferică din spaţiul României.