„Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”.
SEMNIFICATIA COSTUMULUI POPULAR ROMANESC
Portul popular reprezintă una dintre cele mai importante forme de cultură ale unui popor, pe baza lui realizându-se numeroase cercetări: geneza istorică şi etapele principale de evoluţie , formele contemporane şi aria de răspândire, originalitatea sa în raport cu portul altor popoare, contribuţia lui în procesul de geneză al unui popor.
În îndelungatul proces de evoluţie al costumului popular s-au înregistrat progrese mai mult în înfrumuseţarea pieselor de bază, decât în perfecţionarea sau îmbunătăţirea croielii. Piesa de bază a fost cămaşa , purtată atât de bărbaţi, cât şi de femei. Costumul bărbătesc avea o piesă specifică, şi anume iţarii, iar cel femeiesc fota sau catrinţa.Dintre hainele pentru sezonul rece este sarica, dar şi pieptarul, confecţionat din piele de animal sau căciula, moştenită de la daci.
În evoluţia portului popular se evidenţiază trei etape.În prima etapă portul românesc s-a individualizat în raport cu cel al popoarelor vecine şi s-a diferenţiat în funcţie de zonă. Cromatica s-a diferenţiat local pe categorii de vârstă şi zonal prin preferinţele pentru anumite tehnici, motive, etc.
Cea de a doua etapă a fost influenţată de zona orăşenească.Materialele industriale au înlocuit textilele casnice. Piesele de influenţă orăşenească au apărut ca protectoare ale celor tradiţionale (bluza peste cămaşă, năframa în locul maramei albe, etc ) Curând, piesele tradiţionale au fost înlocuite în portul zilnic, şi mai apoi în portul de sărbătoare. Declinul portului traditional s-a accentuat în mai multe zone odată cu dezvoltarea economiei de schimb şi a legăturilor cu oraşele. La părăsirea portului traditional românesc a contribuit şi ţărănimea înstărită , care în lupta pentru avere şi din dorinţa de evidenţiere a adoptat costumul orăşenesc.
În cea de a treia etapă, contemporană, costumul popular nu se mai foloseşte în mod regulat sau la treburile agricole. Portul se mai foloseşte local pentru valorificarea tradiţiilor artistice sau la evenimente şi sărbători, în regiuni ale ţării unde se mai păstreză datinile şi obiceiurile străvechi.
Grija omului pentru înfăţişare şi atenţia acordată aparenţelor a constituit dintotdeauna un element definitoriu pentru umanitate. Cu toate că moda se schimbă de la an la an şi omul cade pradă adesea tentaţiei de a i se plia, vestimentaţia este transformată pentru a purta mesaje sociale, morale, estetice, de ierarhie socială.
Veşmântul apare menţionat încă din mitul originii,secvenţa expulzării Evei şi a lui Adam din grădina Edenului. Haina are aici două înţelesuri: poate fii considerată un dar divin, dar de asemenea simbolizează decăderea finite umane.Frunza de smochin reprezintă în acelaţi timp conştientizarea goliciunii, dar şi recunoaşterea păcatului.
De-a lungul timpului, veşmântul primeşte semnificaţie socială, devenind o modalitate de a cunoaşte rangul şi ierarhia. Podoabele, materialele, culorile, croiala, devin elemente ale costumului prin care societatea interpretează apartenenţa purtătorului. De asemenea, haina transmite emoţii şi semtimente. De exemplu, albe sau negre, hainele de doliu transmit durerea rudelor, iar în anumite comunităţi reprezintă un mod de a-i proteja pe cei vii de spiritele morţilor.
Desluşirea mesajului social al costumului popular implică o atentă citire a tuturor semnelor existente (forme, culori, accesorii, etc). Costumul popular comunică şi date de ordin naţional, fiecare popor arborandu-şi portul tradiţional ca şi drapelul, ambele având aceeaşi valoare simbolică.
Ca element utilitar, costumul se raportează la condiţiile geografice şi de climă, la ocupaţii şi meşteşuguri.Ca element de podoabă, el este legat de cele mai importante ceremonii din viaţa purtătorului.
Costumul popular are ca piesă de bază cămaşa lungă, de culoare albă. Cu o evidentă influenţă bizantină, costumul popular nu poate fi imaginat cu cămaşă cu mâneci scurte.Pentru mult timp, lungimea cămăşii a fost impusă de moravuri şi s-a menţinut ca simbol al dependenţei sexului feminin. De la naştere şi până la moarte, cămaşa îl însoţeşte pe ţăran la muncile câmpului şi la sărbători. Ea îndeplinşte, de asemenea, rolul de marcă socială, în cadrul societătii rurale.Există o cămaşă a duminicilor, a sărbătorilor de peste an, a Paştelui şi Crăciunului, cămaşa fecioarei şi a văduvei, a nunţilor, a naşterii şi a botezului, a datinilor şi obiceiurilor, cămaşa morţii.Pentru ţăranul român, naşterea, nunta şi înmormântarea erau evenimentele cele mai importante, fiind tratate în conformitate cu indicaţiile şi interdicţiile moştenite prin tradiţie.
În cazul unei logodne, dacă fata accepta, era obligată sa ţeasă şi să brodeze cămaşa de mire şi năframa. Cămaşa de mire urma ca mai târziu să fie folosită ca prima cămaşă a pruncului sau cămaşa de înmormântare a soţului. Năframa era legătura celor doi tineri în faţa lui Dumnezeu, prin participarea ei la ceremonia nunţii, ca semn al fertilităţii (fiind purtată de mire la încingătoare), dar şi al unirii celor doi pe lumea cealaltă, aceasta pe parcursul vieţii stând la icoana din casa, iar la moartea soţilor împărţindu-se în jumătate pentru fiecare. Trebuie menţionată şi cămaşa de soacră, lucrată de mireasă, ca dovadă a îndemânării şi talentului acesteia.
În unele zone etnografice, îmbrăcarea anumitor piese de portde către mireasă , în ziua nunţii, era obligatorie. În Teleorman, miresele purtau ca piesă obligatorie cojocul cu creţ sau cu clini, cu sau fără mâneci, lung până sub genunchi, decorat cu motive vegetale, realizate cu ihră albă si verde. În sudul ţării, miresele înstărite purtau pe cap un fes de pâslă cu ciucure negru. În Mehedinţi, era obligatoriu ca mireasa şi naşa să poarte vâlnicul roşu, cu care se şi înmormântau.
Cămaşa mamei era brodată cu semnul crucii, iar în timpul naşterii, în tivul cămăşii erau cusute talismane- usturoi sau busuioc. Cămaşa lăuzei trebuia brodată cu cruci roşii în dreptul sânilor pentru a proteja simbolic laptele. Scutecele şi cămaşa pruncului erau croite din cămaşa de mire a tatălui, pentru a-l proteja de duhurile rele cu forţa tatălui.
Înmormântarea a fost însoţită dintotdeauna de o serie de practici şi credinţe. În acest context apare şi piesa vestimentară, cămaşa mortului.Croită ca un sac, cămaşa era prevăzută cu patru orificii sub formă de cruce, cu care era îmbrăcat defunctul pentru a nu se transforma în strigoi.
Sărbătorile de peste an impun o serie de semne şi simboluri, care implică vestimentaţia. De exemplu, cămaşa de Drăgaică, purtată în cadrul unui rit agrar numit „Sânzienele”, era cea mai frumoasă dintre cămăşile de zestre, ale celei mai mândre şi mai harnice fete, aleasă Drăgaica. „Junii Braşovului”, obicei specific zonei, readuce în prim plan costumul unei vechi organizaţii militar-populare. La cămaşa de june, purtată de vătaf, lucrau 4 femei timp de 4 luni pentru ca produsul finit să fie acoperit cu 40.000 de paiete şi mărgele, cămaşa cântărind în final aproape 10kg.
Costumul popular marchează însă şi caracterele biologice ale individului. Diferenţa de sex este marcată mai ales de piesa de bază a costumului- cămaşa, încreţită la gât pentru femei şi dreaptă pentru bărbaţi. Dar, în funcţie de anotimp, atât femeile, cât şi bărbaţii, poartă peste cămaşi pieptare, cojoace şi haine mari de blană.
Fiecare grup social sau nivel de vârstă îşi are codul său de simboluri.Aceste atribute vestimentare se subliniază prin găteala capului, decorul şi cromatica pieselor de port. Diferenţele de vârstă şi stare civică erau marcate în primul rând prin pieptănătura şi acoperământul capului. Fata care ieşea la horă pentru prima dată îşi împodobea părul cu ciucuri multicolori, cununiţe din flori artificiale sau naturale, mărgele, agrafe din os cu pietre colorate. În zona Tării Zarandului, fetele ajunse la vârsta căsătoriei îşi puneau brâul. Bogăţia ornamentală şi cromatica se amplifică odată cu vârsta, culminând cu portul mirilor şi ajungând la un colorit sobru la bătrâni.
Un alt aspect care făcea diferenţa este cel legat de ocupaţia purtătorului.Plugarul la câmp se îmbrăca cu haine comode şi sumare, iar ciobanul cu şubele miţoase, ferindu-l de intemperii. Cămaşa bărbătească cu barburi sau cămaşa mocănească este un element de port păstoresc. Există cămăşile păcurăreşti ale păstorilor din nordul Transilvaniei, înmuiate în zer, pentru ca ţesătura să devină impermeabilă.
În timp, vestimentaţia a devenit un simbol al superiorităţii economice. Din dorinţa de a se individualiza de categoria oamenilor săraci, locuitorii avuţi ai satelor au modificat morfologia câmpurilor decorative şi vor introduce piese de la oraş, făcând din haine un mod de afirmare a poziţiei lor sociale şi economice.
În Gorj se găseşte o variantă specială a costumului bărbătesc schileresc. Lansat în sec. XIX , acest tip de costum s-a dezvoltat pe vechiul port tradiţional, căruia i s-au adăugat înflorituri cu găitane şi aplicaţii de stofă colorată. În zona minieră a Abrudului , femeile înstărite purtau în zilele de sărbătoare câte 2 pieptare: unul scurt, strâns pe talie, altul lung, cu clini laterali, realizaţi cu fir de aur. Remarcabile sunt cămăşoaiele olteneşti , purtate numai de femeile bătrâne sau cămăşile brodate cu mărgele şi paiete, lucrate de femeile din sat pentru învăţătoare, preoteasă sau nevasta primarului, devenind astfel mărci sociale.
Costumele din Argeş, costume de la curte se remarcă prin abundenţa firului metalic şi paietelor, prezente pe toate componenetele sale. Costumul de femeie din Muscel, care între anii 1890-1910 pătrunde şi la oraş, în cercurile de intelectuali şi chiar la Curtea Regală. Regina Elisabeta, în 1885, sugera ca la balul curţii toate doamnele să se îmbrace în port popular. În acest fel, Casa Regală lansa o adevărată modă, prin intermediul căreia erau îmbinate elemente de port popular cu piese occidentale. Moda purtării costumelor populare ia amploare mai ales în contextul unirii Principatelor, fiind o formă de manifestare a sentimentelor naţionale.
În spaţiul mioritic costumul popular românesc îşi găseşte rădăcinile în portul strămoşilor noştri traci, geţi şi daci fiind supus unei continue evoluţii, dar şi-a păstrat nealterate caracteristicile esenţiale: unitatea şi continuitatea sa.Portul popular reprezintă o recapitulare simbolică a întregii mitologii şi cosmogonii de început.Tainele meşteşugului de a confecţiona îmbrăcămintea – nu se învăţau din cărţi – ci de la femeile satului. Se transmiteau din generaţie în generaţie – de la mamă la fiică. Fetele nu se măritau până nu ştiau să toarcă şi să ţeasă.
În timpul lucrului, femeile spuneau o rugăciune ortodoxă pentru comunicare cu divinitatea: „Cămara Ta Mântuitorule, o văd împodobită. Şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina – taina sufletului meu! Si mă mântuieşte, Mântuitorul meu”. Aşadar – costumul popular era taina sufletului femeii – slavă a întregii familii.
Semne si Simboluri
ROMBUL este un simbol feminin. Uneori, pe imaginile amerindienilor, nişte romburi împodobesc şerpi. Li se atribuie un sens erotic: rombul reprezintă vulva, şarpele – falusul, iar împreună ar exprima o filozofie dualistă. Într-o formă foarte alungită, ca două triunghiuri isoscele unite prin baza lor, rombul ar însemna contactele şi schimburile dintre cer şi pământ, între lumea inferioară şi cea superioară, uneori şi unirea celor două sexe. Ca semne ancestrale ale dragostei, fecundităţii, fertilităţii şi armoniei, romburile apar adesea şi în ornamentica populară românească.
CERCUL este, împreună cu centrul, crucea şi pătratul, al doilea simbol fundamental. Este mai întâi un punct extins şi ţine de perfecţiunea acestuia. De aceea punctul şi cercul au proprietăţi simbolice comune: perfecţiune, omogenitate, absenţa distincţiei sau a împărţirii. Cercurile concentrice reprezintă grade ale fiinţei, ierarhiile create. Împreună ele formează manifestarea universală a Fiinţei unice şi nemanifestate. În iconografia creştină, Dumnezeirea e reprezentată adesea ca o cruce în cerc. Cercul cu un alt cerc în el – androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă, de asemenea, legătura aproape universală a cercului (şi altor figuri rotunde) cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii, cercului i se atribuie o putere magică de apărare. De aici derivă locuinţele şi aşezările cirvculare, forma circulară a stânelor, a taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde magiceîn jurul caselor şi satelor, în caz de pericol. Cercul mai simbolizează şi cerul, cu mişcarea lui circulară şi neschimbătoare.
ŞARPELE, ca şi omul, dar contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, omul şi şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Tot în acest sens, omul are în el ceva de şarpe, şi anume în acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează în cea mai mică măsură. Un psihanalist spune despre şarpe că este „un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic şi de neînţeles.” În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi, care au puteri asupra vieţii. Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În Epopeea lui Ghilgameş, iarba nemuririi, dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe, spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfârşitul lumii.
CRUCEA este unul dintre simbolurile atestate încă din Antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea î. HR. Crucea este al treilea dintre cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul , pe care ea îl deschide astfel spre exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru. Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Cea mai complexă simbolistică derivă din aceste simple observaţii. Ele au dat naştere unui limbaj universal de o neîntrecută bogăţie. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri
COLOANA simbolizează arborele vieţii. Acest stâlp simbolizează prezenţa lui Dumnezeu, o prezenţă activă care, în sens istoric, îndrumă poporul ales ferindu-l de primejdiile drumului, iar în sens mistic, călăuzeşte sufletul pe căile perfecţiunii. Ea este axa sacrului sau axa sacră a societăţii, aşa cum arată în mod admirabil un text al lui Platon cu privire la moravurile atlanţilor. Este un simbol al virilităţii masculine. Este simbolul din care Constantin Brâncuşi s-a inspirat pentru a realiza una dintre cele mai mari capodopere ale sculpturii şi artei universale, Coloana infinitului.
Semnificatia Culorilor
ALB : aceasta culoare desemneaza cand absenta, cand suma tuturor culorilor. De aceea, se asociaza vietii diurne, luminii, divinitatii, revelatiei, puritatii, dar si vidului, mortii (este culoarea spectrelor din lumea de dincolo si a doliului la multe popoare). In folclorul romanesc, in forma sa derivata dalb, este asociat frumusetii fara de seaman, puritatii si gingasiei.
ALBASTRU: este culoarea simbolica a infinitului, cerului, perfectiunii, absolutului. Lumii spirituale, idealului, dragostei platonice. Este si culoarea pasarii, fericirii, florii visurilor si aspiratiilor romantice. Rece si inaccesibil, albastrul e culoarea departarii de lumea reala si de viata (necropolele egiptene erau acoperite cu albastru). Sub aspectul ei tandru este o culoare feminina.
GALBEN : Culoare solară, evocă strălucirea aurului. Este o culoare de esenţă divină, regală. Se asociază tinereţii, eternităţii, clarităţii, voioşiei, călduriişi nobleţei. E o culoare bărbătească, clară şi penetrantă (Zeus coboară la Danaia sub forma unui nor galben de aur). Galbenul e şi culoarea grânelor coapte, evocând maturitatea, dar şi începutul declinului. La unele popoare e culoarea vestului. Semnifică adulterul —- începutul destrămării unei căsniciişi gelozia: Mărul discordiei la greci este galben (de aur).
NEGRU: Culoare opusă şi, în acelaşi timp, complementară albului, se asociază tenebrelor, haosului, indiferenţierii, nopţiişi morţii. Este culoarea doliului absolut, lipsit de speranţă, spre deosebire de doliul alb care e mesianicşi indică o absenţă provizorie. în îmbrăcămintea călugărilor e culoarea renunţării la vanităţileşi deşertăciunile acestei lumi. în psihologia viselor, negrul evocă inconştientul, tristeţea, angoasa, răul. Culoarea aceasta are şi proprietatea de a acoperi alte forme şi culori; de aceea, este simbolul lucrurilor şi al fiinţelor „ascunse", „invizibile": egipteanul Amon înseamnă „Ascunsul"; în credinţele românilor spiritele de dincolo sunt negre (de unde asocierea lor cu arapii, farao-noaicele,ţiganii etc); negru esteşi dracul. Dar culoarea neagră evocă şi pământul ca forţă de regenerare şi simbol al fertilităţiişi fecundităţii. Marele zeiţe ale fertilităţii sunt negre (Isis, Cybele, Demetra etc). întruchiparea vigorii, ardorii şi tinereţii este calul negru (ca pana corbului) din mitologiaşi folclorul popoarelor Europei de Est. In lirica românească de dragoste, murgul" (murguleţul, murguţul) este prieten nedespărţitşi un alter-ego al flăcăului îndrăgostit.
ROŞU : în majoritatea culturilor lumii, roşu este culoarea focului şi a sângelui, a dragostei şi a vieţii, asperanţei şi a sacrificiului; un sinonim al frumuseţiişi elevaţiei, al abnegaţieişi vigorii în luptă. După datele arheologiei şi paleontologiei, culoarea roşie a fost valorificată într-un simbolism magico-religios încă în epoca paleoliticului. Vopsirea craniilor şi a scheletelor în ocru roşu sau desenele în roşu de pe pereţii peşterilor aveau rostul magic de a asigura oamenilor sau animalelor o nouă viaţă în ,,lumea de dincolo". Credinţele şi superstiţiile în legătură cu puterile supranaturale ale acestei culori vor supravieţui mult timp în cele mai diverse arii geografice sau culturale. Lumea antică mediteraneană cunoştea practica hemoboliilor — îmbăierilor în sângele animalului sacrificat — care aveau semnificaţia unei renaşteri iniţiatice. Cu vopsea roşie îşi pictau corpul membrii diverselor triburi din Africade Nord sau indienii din America precolumbiană pentru a stimula forţele biologice şi psihice sau pentru a feri corpul de acţiunea bolilor şi a altor rele. Până astăzi, la multe popoare se întâlneşte credinţa că un fir roşu, purtat legat de corp, apără de deochi. Putere apotropaică se atribuie în popor şi hainelor sau obiectelor roşii. Roşul se asociază nu numai cu principiul vieţii, cu forţa impulsivă şi generoasă, cu erosul triumfător. Există în simbolistică şi un roşu htonian şi nocturn, infernal şi devorant, un roşu al focului din adâncurile pământului şi al sângelui impur. El semnifică moartea, războiul devastator şi crud, forţele ostile omului.Datorită acţiunii sale excitante, ca şi multiplelor asociaţii negative, culoarea roşie, printr-o convenţie internaţională, este folosită ca semnal de alarmă şi avertizare.Roşul este o culoare emblematică, care figurează în drapelele şi stemele multor ţări. In simbolistica viselor, culoarea roşie este culoarea funcţiunilor sentimentale: de la pasiune şi suferinţă până la caritate şi mizericordie.
VERDE: Culoare a regnului vegetal, verdele simbolizează viaţa, primăvara, tinereţea, speranţa, norocul, bucuria, longevitatea, imortalitatea. Produce asupra omului o acţiune de calmare şi liniştire. In opoziţie cu roşul masculin, verdele e o culoare feminină, asociată la chinezi principiului yin. Există o terapeutică a verdelui, asimilată, în plan psihologic, unui regressus ad uterum. In Evul Mediu era culoarea togii medicilor. Se asociază cunoaşterii secrete. In limbajul simbolic al alchimiştilor, desemnează latura fertilităţii lucrurilor. Lumina verde are, în general, o semnificaţie ocultă. Egiptenii se temeau de pisicile cu ochii verzi şi pedepseau cu moartea pe cei ce omorau o asemenea pisică. Piatra verde a smaraldului e folosită pe larg în practicile oculte; este emblema lui Lucifer. Verdele posedă şi o putere malefică, nocturnă; de acest aspect sunt legate probabil şi expresiile româneşti: a vedea stele verzi, a i se face verde înaintea ochilor, a alerga după cai verzi pe pereţi etc. V. Alecsandri, B. P. Haşdeu remarcau frecvenţa cântecelor româneşti care încep cu „Frunză verde*, văzând în asta o trăsătură etnică specifică legată de sentimentul înfrăţirii cu natura. Insă G. Coşbuc observă, cu oarecare surprindere, că «deşi iubeşte verdele din natură („frunză verde"), în portul său, în ţesături, în mobilierul casei, românul nu iubeşte verdele. Lucru curios. In Evul Mediu, verdele şi albastrul erau culorile dragostei: verdele înfăţişa îndrăgostirea, albastrul credinţa. Verdele era, mai ales, culoarea dragostei tinere, plină de nădejde; de aceea, se cuvenea ca un cavaler rătăcitor să umble îmbrăcat în verde.
Dictionar de Simboluri si Arhetipuri Culturale
Ivan Evseevdic
SEMNE CUSUTE
de Ioana Corduneanu
Motive de baza
Motive Basarabia
Motive Muntenia
Motive Vatra Dornei_Campulung_Bucovina
Motive Baiesesti_Gura Humorului_Bucovina
