Meșterul Manole

 

Meșterul Manole este personajul principal al baladei populare Monastirea Argeșului. El este, potrivit legendei, cel care a proiectat și construit Mănăstirea Curtea de Argeș, pe vremea lui Negru Vodă. El ilustrează mitul estetic în literatura populară, fiind un erou excepțional, înzestrat cu trăsături ieșite din comun, ca orice erou de baladă, intrat, în același timp, în legendele neamului românesc.

 

 

 

 

Roman și Vlahata

 

Legenda lui Roman și Vlahata este povestea a doi frați, strămoși eponimi ai românilor (valahilor). A fost adesea interpretată ca mit esențial al românilor.

Legenda

„Au pornit din cetatea Veneției doi frați: Roman și Vlahata, care fiind de credință creștină, au fugit de prigoana ereticilor împotriva creștinilor și au venit în orașul numit Roma Veche și și-au întemeiat o cetate după numele său, Roman. Și și-au trăit anii, ei și neamul lor, până ce s-a despărțit Formos papa de la ortodoxie la legea latină. Și după despărțirea de legea lui Hristos, latinii și-au întemeiat o cetate nouă și au numit-o Roma Nouă și au chemat la dânșii, la latinie, pe Romanovici <urmașii lui Roman>. Romanovicii însă n-au vrut și au început să facă război mare cu dânșii și nu s-au despărțit de credința lui Hristos. Și din vremea aceea au tot fost în război până la domnia lui Vladislav craiul Ungariei.” 

 

Legenda a fost păstrată prin intermediul așa-numitei „Cronici moldo-ruse”, o compilație scrisă în limba slavonă între 1504-1510 și adăugată ulterior la sfârșitul unei culegeri de cronici rusești, „Voskresenskaia letopis”, scrisă în secolul al XVI-lea. Cronica a fost tradusă și tipărită pentru întâia oară de Ion Bogdan în Vechile cronici moldovenești până la Urechia (București, 1891). O a doua ediție, Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI publicate de Ion Bogdan, revăzută și comentată de Petre P. Panaitescu, a fost publicată în 1959. O a treia traducere a textului a fost publicată de Gheorghe Mihăilă. Ion Bogdan a numit-o "Cronica anonimă", iar P. P. Panaitescu, pentru o întitulare mai precisă, „Cronica moldo-rusă”. Pentru V. Boldur, textul era “Cronica slavo moldovenească din cuprinsul letopisei ruse Voskresenski”.În dezbaterea științifică modernă se folosește numele propus de P. P. Panaitescu.
Boldur, Gheorghe I. Brătianu, Ștefan Ciobanu, Petru Ursache, Dan Horia Mazilu, Ovidiu Pecican, Mihai Ungheanu.

 

Interpretări

Narațiunea despre Roman și Vlahata aduce în discuție un mit fundamental al culturii române, mitul romanității românilor și al ortodoxismului și al superiorității lui față de catolicism.

Ovidiu Pecican observă că textul este hibrid, fiind alcătuit din două părți narative, anume "Gesta lui Roman și Vlahata" și, respectiv, "Legenda lui Dragoș Vodă", continuate prin niște anale moldovenești care se opresc odată cu începutul domniei lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504 - 1517). Conform aceluiași, narațiunea despre eroii eponimi ai românilor a fost scrisă, în forma păstrată până astăzi, în Maramureș, probabil între 1390 și 1410, fiind ea însăși rezultatul unei documentări asidue din diverse izvoare întreprinse de cărturarul anonim. Acesta ar putea fi, crede istoricul, unul dintre monahi mănăstirii din Peri, ctitoria fraților Drag și Balc (1391) înălțată la rang de stavropighie de către Patriarhia constantinopolitană.

O. Pecican crede că la originile legendei culte se află o tradiție orală circulantă atât la sudul, cât și la nordul Dunării. Originea venețiană a fraților Roman și Vlahata trimite la originile italice ale românilor, pomenite încă în corespondența țarului vlahilor și al bulgarilor Ioniță Caloian cu papa Inocențiu al III-lea (1204). Mențiunea germană din "Nibelungenlied" a unui "duce Ramunc din Țara Vlahă" (circa 1215 - 1220), și apoi cea a ducilor "Roman și Aloha" de către misionarul italian Giovanni da Plan Carpino (1247), întâlniți la curtea hanului tătar sunt indicii prețioase că în prima parte a secolului al XIII-lea cei doi erau deja cunoscuți.
Între această epocă și cea a prezumtivei consemnări maramureșene s-a scurs un veac și jumătate. Anonimul care îi dă forma ajunsă până la noi din "Cronica moldo-rusă" a încercat să istoricizeze urmările plecării fraților întemeietori din "Roma Nouă", identificată aici cu Italia, arătând că s-au stabilit în "Roma Veche", unde au fondat o altă cetate, "Roman". Se observă în tot textul o acută tentă polemică ecleziastică îndreptată împotriva Occidentului catolic, a bisericii latine, de către necunoscutul autor de confesiune greco-ortodoxă.

 

 

 

 

Dochia și Traian

 

Considerată de către George Călinescu mitul etnogenezei, legenda populară românească Dochia și Traian descrie legenda Dochiei, fiica lui Decebal, care, sub amenințarea romană, pentru a nu își părăsi pământul și neamul se transformă alături de "a ei popor" în stâncă.

Legenda populară a Dochiei a fost tema mai multor lucrări literare. Vasile Pârvan spune că asemenea stânci antropomorfe ca stânca Dochiei și oile, sunt simbolul unui idol păgân care dăinuia de veacuri la dacii liberi din Carpații Orientali. În Dochia și Traian de Gheorghe Asachi, Dochia împietrită este localizată "între Piatra Detunată, ș-al Sahastrului Picior". Popular legenda este plasată în Moldova, în zona masivului Ceahlău unde există formațiuni stâncoase cu un aspect deosebit. În creația eminesciană legenda stă la baza operei, rămasă în proiect, Decebal. Aici Dochia este nepoata fostului rege Diurpaneu. Și la Mihai Eminescu, Dochia, vara primară a principelui dac Boris, urma să simbolizeze (conform însemnărilor eminesciene) stânca împietrită, neputând să se despartă de pământul ei. În opinia lui Petru Creția, Dochia reprezintă fața antitetică a lui Decebal: chipul Dochiei, întors către Roma ca spre un principiu de depășire a violenței nimicitoare a istoriei, ca spre o stabilitate și ordine superioară, și durerea vieții pe care n-o poate depăși

 

 

Zburătorul

 

Zburătorul era în mitologia populară românească o ființă fantastică închipuită ca un spirit rău, care chinuiește noaptea, în somn, fetele nemăritate și femeile măritate de curând. În literatura romantică (vezi romantism), termenul „zburător” este o personificare a dorului de bărbatul iubit, a dragostei intense față de ființa iubită. Se consideră că „zburătorul” este un bărbat care, în timpul vieții, a fost respins de o femeie și care, după moarte, bântuie femeile de pe Pământ, dar mai ales pe cea care l-a refuzat (dacă aceasta mai este în viață). Este considerat simbolul iubirii neîmpărtășite.

 

 

 

 

 

Mioriţa

 

Miorița este un poem folcloric românesc, răspândit în peste 1500 de variante, în toate regiunile României. Este o creație populară specific românească, nefiind cunoscută la alte popoare . Cântecul a fost zămislit în Transilvania, având la bază un rit de inițiere și interpretat sub forma de colindă, în timpul sărbătorilor de iarnă . S-a transformat în baladă (în regiunile din sudul și estul țării), în această versiune fiind socotit un text literar desăvârșit din punct de vedere compozițional și stilistic . A fost analizat și comentat de cei mai de seamă oameni de cultură români. Motivul mioritic a constituit sursă de inspirație pentru scriitori, compozitori și artiști plastici români și străini. A fost tradus în peste 20 de limbi străine . Este socotit unul din cele patru mituri fundamentale ale literaturii

românești .

Originea și semnificaţția titlului

• Etimologie și semantică. Miorița - s.f., "oaie tânără, mială"; în general oaie; diminutiv de la mioară > mia (+ suf. -ioară), din lat. agnella (cf. Pușcariu, 1054; Capidan; etim. acceptată de DEX și DAR), prin disimularea grupului gn > mn > m, cu o formă intermediară (a)mnel (cf. Candrea-Densușianu) → (în l. rom.) miel, mia, mior.

• Semnificație mitologică. Oaia este primul animal domesticit de om, din rațiuni economice, crescut și sacrificat pentru hrană (carnea, laptele și derivatele sale) și îmbrăcăminte (lâna, pielea). Apare în mitologiile unor popoare, ca simbol religios (creștinism), animal totemic sau animal fantastic (mitologiile caucaziene); ca animal oracular e semnalat numai în mitologia românească (balada Miorița). Oaia năzdrăvană din balada Miorița denunță unui cioban complotul urzit împotriva lui de alți doi fârtați.

• Semnificație culturală. Cântecul mioritic este considerat una dintre cele mai reprezentative creații folclorice românești de factură pastorală și reprezintă un simbol al perenității poporului român, păstoritul fiind o îndeletnicire străveche. "Reconstituirea" genezei cântecului permite incursiuni în cultura și realitățile etnografice ale satului românesc tradițional.

• Semnificația și istoria titlului. În Transilvania, e numit generic Colinda păcurarului. Episodul Oaia năzdrăvană a fost adăugat numai după ce cântecul a traversat Carpații și s-a transformat în baladă. Astfel, în sudul și estul țării, rapsozii îl numeau generic Cântecul mioarei. Titlul baladei, Miorița, a fost propus pentru prima dată de către Vasile Alecsandri (1850), în mod convențional și ulterior acceptat unanim (la vremea respectivă versiunea primară, Colinda păcurarului nu era cunoscută de către folcloriști).

• Definirea cântecului "mioritic". Exegeții Mioriței au definit-o ca fiind un bocet, epopee pastorală, cântec de jale, legendă, doină, cântec de nuntă, incantație rituală, cântec religios, mit, etnomit sau cântec din bătrâni. Adrian Fochi a identificat două versiuni: colind (versiunea primară), cu circulație atestată în Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, respectiv baladă - în Oltenia, Muntenia, Dobrogea și Moldova. Miorița (colind / baladă) este o creație folclorică muzicală, în spațiul consacrat fiind interpretată vocal și instrumental (după caz), respectându-se caracterul sincretic (text - melos) specific creațiilor populare. Din punct de vedere al oralității, Miorița este un text literar cu valențe discursive. În plan exegetic, este cel mai controversat text folcloric românesc, din cauza atitudinii aparent paradoxale a eroului principal.                                                                                                                    Originea 

• Sursa tematică

• La baza cântecului mioritic (versiunea colind) stă un ritual de inițiere a tinerilor, ritual specific societății arhaice. Raportul dintre personaje (tema marilor vs. tema micului), corvoada muncilor la care e supus cel mic și străinic, soborul păstorilor și simulacrul judecății (omor nemotivat, ipotetic), definesc episodul testamentar ca o prefigurare a probei supreme (moartea inițiatică), după vechi cutume pastorale.

  De-a lungul istoriei exegetice, s-au distins trei filoane principale din care cercetătorii au presupus că s-a zămislit Miorița: mitic, religios și etnografic.

• Locul de origine

  Cântecul mioritic s-a zămislit în regiunea intracarpatică a României, în Transilvania, fiind interpretat sub formă de colindă, pe parcursul sărbătorilor de iarnă (25 decembrie–6 ianuarie). Contaminat cu alte motive folclorice, în regiunea centrală a Transilvaniei a dezvoltat tipul "fata de maior", iar în Muntenia și Moldova s-a transformat în baladă.
  Abordările despre localizarea obârșiei Mioriței au fost marcate de subiectivism și patriotism local. Cea mai longevivă teorie a impus obârșia vrânceană, motiv pentru care a colectat cel mai mare număr de intervenții. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea s-a vorbit tot mai insistent despre originea transilvăneană. În cele din urmă, toate aceste dispute s-au focalizat pe opoziția dintre colind și baladă, pe întâietatea uneia în defavoarea celeilalte.

  Momentul genezei

  Ritualul de inițiere care stă la baza cântecului mioritic datează din perioada preistorică sau antică. În comunitățile pastorale din Transilvania, tradițiile străvechi s-au păstrat nealterate până în zorii mileniului III. O formă rudimentară a cântecului mioritic putea să ia naștere în primele secole ale mileniului II. Cristalizarea versiunii colind, conservate până în zilele noastre, datează din perioada medievală. Versiunea baladă datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea sau chiar începutul secolului al XIX-lea.

• Creatorul

Miorița este o producție folclorică, succesivă, socotită, deci, o creație anonimă, transmisă pe cale orală din generație în generație.
Date fiind calitățile excepționale ale acestei creații—unicitatea, paradoxul și valențele artistice ale versiunii finale—problema creatorului a trezit un interes aparte în rândul celor preocupați de subiect. S-a afirmat că Miorița, la fel ca toate creațiile literaturii populare, este opera colectivă a poporului. Această concepție a fost exemplar definită de Vasile Alecsandri, atunci când a găsit de cuviință să afirme, într-un elan de entuziasm facil, că „românul e născut poet”. În scurt timp a apărut o altă teorie, situată la extrema celei dintâi: balada Miorița nu poate fi decât o creație individuală, opera unui ins înzestrat cu un talent nativ ieșit din comun. În această categorie s-au grupat toți admiratorii baladei și susținătorii obârșiei extracarpatice. Dintre ei s-a desprins un grup de radicali care au mers până la nominalizarea unor pseudo-creatori. Cea de-a patra direcție, dezvoltată din teoria evoluției, a pledat pentru o creație succesivă.

Circulaţția cântecului mioritic

Spațiul românesc nu a fost un centru de iradiere euroregional, balcanic sau continental a cântecului mioritic, deși se cunoaște existența unui repertoriu destul de vast de creații populare migratoare, care au penetrat barierele lingvistice și culturale. Era de așteptat o difuzare a prototipului mioritic cel puțin la popoarele învecinate, chiar și în forme ușor alterate sau modificate, dar nu s-a semnalat circulația cântecului în folclorul altor comunități decât românești. “Folclorul românesc e original, între altele, prin Miorița, care - se știe – nu e cunoscută la alte popoare..." .

Explicație se întemeiază pe teoria evoluției și circulației textului, potrivit căreia cea mai mare parte din istoria acestui cântec se identifică cu versiunea-colind (în Transilvania), din vremuri (pre)medievale și până prin secolul al XVII-lea sau al XVIII-lea. În această perioadă cântecul a fost prea puțin cunoscut chiar și în provinciile istorice extracarpatice. Colindele, spre diferență de doine și balade, au un puternic caracter conservator, grație unor străvechi cutume și interdicții de interpretare în afara unui interval de timp consacrat (12 zile pe an). După săvârșirea procesului de metamorfoză (saltul în baladă), a apărut un context istoric, prielnic aspirațiilor unioniste, care i-a transformat pe cei trei eroi în exponenți ai celor trei provincii. Din acest moment, specificitatea a îngrădit definitiv orice potențială evadare în spații extraromânești.

Studiul lui Adrian Fochi (Miorița, 1964) semnalează prezența Mioriței, în fragmente sau texte alterate, în unele zone ce depășesc granițele administrative ale țării: zona macedoneană, sârbească, moldovenească, ucraineană și maghiară. Dar s-a menținut exclusiv în comunitățile vechi românești.

Cea mai veche variantă

Cea mai veche variantă cunoscută a Mioriței este o colindă din nord-estul Transilvaniei. Ea a fost consemnată, pe la 1792-1794, într-o garnizoană din Bistrița Năsăud, de către ofițerul Ioan Șincai, fratele lui Gheorghe Șincai. Manuscrisul a fost descoperit abia la sfârșitul secolului al XX-lea în Arhivele din Tîrgu Mureș și publicat în 1991, în revista Manuscriptum. Dar cea mai cunoscută variantă literară este varianta Alecsandri (versiunea baladă).

                                                               Miorița în circuitul literar
Descoperirea baladei
Prima variantă publicată este o baladă din zona Vrancea, culeasă, se pare, de Alecu Russo (în Munții Sovejei) în perioada februarie - aprilie 1846. Într- o scrisoare către A. Hurmuzachi, Vasile Alecsandri mărturisește că „această baladă mi-a fost adusă din Munții Sovejii de D. A.Russo, care o descoperise...”. Dar după stingerea din viață a lui A. Russo (1859), Vasile Alecsandri își schimbă opinia (vezi nota la balada "Dolca" din volumul „Poesii populare ale românilor” (1866), unde îl indică drept informator al baladelor Dolca și Miorița pe un „anume Udrea”, un baci de la o stână de pe Ceahlău). Subiectul a fost tratat pe larg în mai multe studii.

Publicarea baladei
Balada a fost publicată pentru prima dată de către Vasile Alecsandri, în secțiunea Cântece poporale românești din gazeta "Bucovina" din Cernăuți (an III, nr. 11, sâmbătă, 18 februarie 1850) cu titlul "Mieoara". Textul este republicat, în 28 august 1850, de Vasile Alecsandri, în bisăptămânalul "Zimbrul" (Iași). În 1852, Vasile Alecsandri include balada Miorița și în volumul Poesii poporale. Balade (Cântece păstorești). În anul 1854, Jules Michelet publică prima traducere a baladei într-o limbă străină, la Paris, în Légendes démocratique du Nord. În 1859, la Pesta, apare culegerea Poezia populară. Colinde, culese și corese de A. M. Marienescu. Una dintre aceste colinde poartă titlul Judecata păstorilor, fiind o variantă a Mioriței și se dovedește a fi similară cu textele care circulă în partea de nord-vest a Transilvaniei (Năsăud - Lăpuș).

Varianta Alecsandri a baladei

Varianta Alecsandri (versiunea baladă) este socotită o variantă virtuală, deoarece în această formulă și alcătuire textul nu a fost niciodată întâlnit în spațiul consacrat al performării; este reprezentativ pentru că este alcătuit din fragmente autentice, tipice versiunii baladă; conține aproape toate episoadele, temele, motivele și secvențele ce o definește din punct de vedere tipologic. Există și o variantă virtuală a versiunii colind, de factura livrescă, specifică tipului nord-maramureșean.

Este unanim acceptată ideea că Vasile Alecsandri a "îndreptat" această creație folclorică, în spiritul ideilor care circulau, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, printre folcloriștii români. Dumitru Caracostea, Ovid Densușianu, Ion Diaconu, Adrian Fochi, Gheorghe Vrabie s-au referit la această problemă în studiile lor, analizând textele din perspectivă comparatistă și constatând un proces succesiv de îndreptare a variantelor pe traseul 1850-1852-1866. Suspiciunea e întemeiată, cu atât mai mult cu cât se știe că Vasile Alecsandri a născocit «cântece» întregi, precum Movila lui Burcel și Cântecul lui Mihai Viteazul, determinându-i pe unii să considere că varianta mioritică publicată de Vasile Alecsandri este o operă a acestuia (Duiliu Zamfirescu, 1909), iar pe alții să se îndoiască de „autenticitatea folclorică a primei versiuni a baladei”. În general s-a acreditat ideea că Vasile Alecsandri „a extras din numeroasele variante ale Mioriței (..) forma perfect cristalizată”, cu atât mai mult cu cât „nu există nici un tablou sau vers din Miorița lui Alecsandri care să nu se găsească în una din numeroasele variante culese de atunci încoace pe întinsul țării, unele fiind prezente și în forma transilvăneană de colind, care are probabil o vechime mai mare decât balada”.

                                                                         Referințe critice

Istoria exegetică a Mioriței a fost marcată de apariția unor culegeri, studii, cărți sau publicații (reviste) socotite decisive în impulsionarea cercetărilor din domeniu. Aceste lucrări au impus direcții noi de interpretare, au emis ipoteze și teorii privind istoria și geneza Mioriței, au tratat într-un mod original atitudinea paradoxală a păstorului în fața morții sau, în unele cazuri, au indus antologii ample ale variantelor mioritice - acestea devenind o bază solidă pentru noi aserțiuni.

Fatalismul mioritic

Tema fatalismul mioritic se constituie într-un capitol decisiv al istoriei exegetice, însumând totodată răspunsurile semnificative la una dintre întrebările fundamentale: de ce păstorul își acceptă soarta cu atâta seninătate?; de ce, în aceste condiții, Miorița s-a bucurat de „adeziunea” fără precedent a românilor practic din toate colțurile țării?

„Cercetătorii de până acum s-au lăsat fascinați în primul rând de comportamentul ciobanului amenințat cu uciderea; ei au căutat răspunsuri la întrebarea dacă felul în care reacționează păstorul în fața morții iminente reprezintă o dovadă de optimism sau pesimism? Dacă poporul român e un spirit resemnat sau unul luptător?”. Această istorie a interpretărilor, cu evidente conotații filosofice, e marcată de câteva puseuri acuzatoare urmate de fiecare dată de replici justificative. După Al Doilea Război Mondial, aceste excese își pierd din intensitate, remarcându-se, în schimb, o amplă ofensivă a concepției nonfataliste – George Călinescu, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi și Mircea Eliade fiind repere solide ale acestui curent. 

Miorita si cultura moderna

• Poeții și scriitorii români și-au manifestat deschis o admirație necondiționată față de acest poem al literaturii populare, valorificându-i valențele prin filtrul talentului și al modului personal de percepere a mesajului.
  Nichita Stănescu (1983) a mărturisit, în numele generației sale și al celor anterioare: „Fără Miorița n-am fi fost niciodată poeți. Ne-ar fi lipsit această dimensiune fundamentală” Mihail Sadoveanu (1923) pledează pentru "arta ei fină", încât "ne putem întreba dacă i se poate găsi pereche în alte literaturi populare și dacă chiar literatura cultă, în infinitele variații, a realizat vreodată un mic poem așa de armonios și de artistic" Iar aprecierile lui Alecu Russo – care trăia cu convingerea că balada reprezintă doar rămășițele unei vaste epopei naționale, chiar și așa socotind-o “cea mai frumoasă epopee păstorească din lume” – aveau să devină obsesii. Dovadă că în 1982 Nichita Stănescu definește Miorița ca fiind "Iliada și Odiseea genetică a poporului nostru.

•  

• Mioriţța în contextul globalizării

  Primul pas pentru a înțelege Miorița este de a pătrunde în specificul etnic, cultural și mai cu seamă spiritual al poporului român. Acest demers pornește de la premisa unicității ei. Pe de altă parte însă temele și motivele (în sens conceptual și etnografic) conservate în această baladă sunt comune spațiului cultural indo-european. Al doilea pas impune o analiză în relație cu specificul popoarelor ce ne înconjoară, atât vest-europene, cât și orientale, căci există afinități cu culturile marginale indo-europene, de tip major.

Miorița aparține culturii continentale / europene în măsura în care această civilizație o înțelege și o asimilează. Francezii, de exemplu, au fost primii care au ridicat un semn de întrebare în dreptul baladei (J. Michelet, 1854), acuzând resemnarea ciobanului în față morții, ceea ce ar defini o „trăsătură națională”. În schimb, George Călinescu a fost de părere că folclorul românesc valorificat în literatura cultă a întrunit aprecieri favorabile din partea britanicilor. Miorița suportă o paralelă cu riturile de inițiere (sacerdoțială), respectiv concepția despre moarte și nemurire a tibetanilor. Mircea Eliade, prin studiul Mioara năzdrăvană este un precursor al celor care au contribuit la integrarea Mioriței într-un context global, european, prin definirea acestei creații drept un efect al „creștinismului cosmic”, de sorginte sud-est europeană.

Grație calităților sale cu totul excepționale, ce o individualizează, Miorița poate fi privită ca o „fereastră spre cultura, personalitatea și realitatea românească,” ce se deschide spre stăruința celor străini de neam și limbă de a ne cunoaște și a ne înțelege.