Toiag de lumina

Harris Wallmen - lucrări

 

Mâinile înnegrite de cenuşă ale ciobanului se mişcă febril. Cu un gest rapid şi sigur, scoate lemnul de corn din foc şi îl priveşte o secundă. Îl ia apoi, îl introduce printre scândurile caprei şi îl îndoaie în unghi de 90 de grade. Mă aştept ca lemnul să pleznească în fiecare clipă, dar nu se întâmplă nimic. În mâinile lui, cea mai dură esenţă de lemn din Europa se mulează ca o macaroană. „Trebuie simţ pentru asta. Nu mai ştie nimeni să lucreze aşa”, îmi spune baciul Niculaie, în timp ce meştereşte unul dintre cele mai sacre obiecte ale neamului românesc: toiagul ciobănesc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     La umbra maeştrilor

 

Prea puţine sunt lucrurile memorabile pe care le-am realizat în viaţa aceasta. Documentarea unuia dintre cele mai vechi obiceiuri româneşti la care am avut şansa să asist cu umilinţă este cu siguranţă unul dintre ele. Timp de o zi am fotografiat naşterea bâtei ciobăneşti. Nu aş fi înţeles absolut nimic din misterul toiagului, din semnificaţiile şi simbolurile lui, dacă nu aş fi avut alături, în această călătorie iniţiatică, doi maeştri extraordinari, fiecare în felul lui: profesorul Sanislav, cel care mi-a vorbit pentru prima dată despre toiag, şi baciul Niculaie, cel din ale cărui mâini măiestre răsare această minune.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Cel mai dur din Europa

 

Prima dată am auzit de bâte la o cafea, alături de un prieten. Mi-a povestit despre profesorul de sport Sanislav, pensionat acum, care culege obiecte populare vechi ce conţin o anumită simbolistică ancestrală. Venind din lumea sporturilor de contact, desigur că cele mai interesante mi s-au părut bâtele de cioban. Auzisem încă din copilărie despre ele, probabil ca toată lumea, dar nu ştiam mare lucru. Nu le-am considerat niciodată speciale. Prea puţin mi-am dat seama atunci, la acea cafea, în ce călătorie extraordinară mă îmbarcam. L-am rugat pe prietenul meu să ia legătura cu profesorul Sanislav şi să îl roage să aducă bâtele, să le văd şi eu. După câteva zile, în care uitasem deja despre discuţia noastră, prietenul mă scoate din redacţie şi mi-l prezintă pe profesor, un bărbat foarte înalt cu păr alb şi ochi vii de un albastru pătrunzător. Am simţit din prima clipă forţa lui interioară, bucuria de a împărtăşi o anumită informaţie, entuziasmul de a transmite. Ne-am dus la maşina albă cu care venise şi a scos din interior cinci bâte albe perfect drepte şi lucioase ca fildeşul. A fost un moment decisiv.

Nu prea pot descrie în cuvinte ce am simţit când am văzut acele obiecte. Arătau ca bâtele vrăjitorilor din poveşti, ca oasele albite de timpuri ale strămoşilor noştri. Emanau forţă. L-am rugat să mă lase să ating una dintre ele. Ce senzaţie! Lemnul perfect părea indestructibil, foarte greu şi elastic în acelaşi timp. Capătul superior era modelat exact ca şi capătul unui os, ca un cap femural. Organic. L-am întrebat ce fel de lemn e. „Lemn de corn, cea mai tare esenţă de lemn din Europa”, mi-a răspuns profesorul zâmbind. „Şi aşa drept creşte?” l-am întrebat. A zâmbit din nou: „Dimpotrivă, e un lemn foarte contorsionat, care creşte foarte lent şi strâmb. Există anumite tehnici speciale prin care se îndreaptă”. Ceva m-a făcut în momentul acela să îmi doresc din tot sufletul să asist la un moment dat la acest proces alchimic. Am avut o singură rugăminte, adresată profesorului, să îmi cumpere şi mie o astfel de bâtă, dacă va avea posibilitatea. Toată ziua după aceea m-am gândit doar la senzaţia de forţă, de siguranţă, de măreţie şi nobleţe pe care mi-a oferit-o întâlnirea cu acel obiect.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                         Darul

 

Au trecut mai multe săptămâni de la momentul acela. Într-o zi, prietenul meu mă sună şi îmi spune că profesorul Sanislav vrea să mă întâlnească. Ies în apropiere de redacţie şi îl întâlnesc pe profesor care mă aşteaptă lângă maşină. Are pe chip acelaşi zâmbet plin de înţelesuri. Ne salutăm, după care se apleacă şi scoate din maşină un toiag splendid, încrustat cu sute de semne misterioase, romburi, coloane, linii întretăiate. Îmi spune că e pentru mine. Nu am ştiut ce să îi spun, am rămas complet fără grai. Era un obiect prea frumos şi misterios ca să ajungă la mine.

Profesorul mă linişteşte. E bucuros că a întâlnit pe cineva interesat, iar acest lucru e suficient pentru el. Are la el mai multe coli de hârtie tipărite cu semne misterioase. Îmi explică faptul că reprezintă descoperiri arheologice româneşti, de la Cuina Turcului: în zona respectivă, în apropiere de Dunăre, arheologii români au descoperit o falangă de cal inscripţionată cu un semn ciudat format dintr-un romb cu două V-uri la capete (după unii, o figură umană, feminină, abstractizată). E aproape identic cu unele dintre semnele de pe bâta ciobănească. Atâta doar că, spre deosebire de bâta pe care o ţin în mâini, a cărei vârstă numără câteva luni, falanga de cal sălbatic de la Cuina Turcului are incredibila vârsta de 12.650 de ani şi atestă urmele unei civilizaţii matriarhale pre-indo-europene. Alături de acesta s-au mai descoperit şi alte simboluri, coloane de romburi, haşuri, cercuri, spirale etc Aceste semne sunt specifice unui areal larg, numit de către reputatul istoric american Maria Gimbutas, după mulţi ani de studii şi săpături arheologice, Vatra Culturii Vechii Europe. Această cultură a atins apogeul în perioada Chalcolitică (5.000-4.000 î.e.n. ) Utilizarea de-a lungul mai multor milenii a acestor simboluri a condus la apariţia unei scrieri sacre (tăbliţele de la Tărtăria) cu 2.000 de ani înaintea scrierii sumeriene, socotită până acum cea mai veche din lume. Această civilizaţie a fost dezintegrată de cele patru valuri de năvălitori din stepele de la nordul Mării Negre şi Mării Caspice. Aceste năvăliri au provocat dramatice deplasări de populaţie spre vest şi sud, ultimele urme ale acestei civilizaţii fiind descoperite în insulele Mării Egee.

Toiagul mă introducea într-o lume de mister, mă întorcea cu mii de ani înapoi în timp. Toiagul devenea brusc o maşină a timpului, o fantă de lumină prin care puteam privi în trecut, o carte plină de înţelesuri şi mistere. Realizez că atât de puţină lume ştie aceste lucruri, că atât de puţină lume are acces la aceste informaţii extraordinare. Cred că atunci s-a născut dorinţa teribilă de a realiza un reportaj prin care să documentez acest obicei al realizării bâtei, aflat oricum pe cale de dispariţie. Deoarece realizarea bâtei nu e doar manufacturarea ei, ci recompunerea unei întregi istorii, visul alb în noapte al unei civilizaţii transformată de mult timp în cenuşă şi praf.

 

Au trecut alte câteva săptămâni, iar profesorul Sanislav mă anunţă într-o după-amiază că a doua zi plecăm la stână, undeva în judeţul Alba, pentru a participa la naşterea unui toiag. Nu a reuşit să dea de cioban, pentru că la stână nu e semnal, dar speră să îl găsim în zonă. Ceva îmi spune însă că totul va decurge extraordinar, aşa că mă las total în mâinile sale.

A doua zi dis-de-dimineaţă, împreună cu colegul meu Robert, îl aşteptăm cu genţile pline de aparate pe umeri. Drumul e grozav. Profesorul ne povesteşte o istorie pe care nu am întâlnit-o în nici un manual, o istorie comprehensivă, care nu e nici a învingătorilor, nici a înfrânţilor. Sunt prea multe de spus.

După Turda o luăm pe un drum lăturalnic. Înainte să ajung să văd cum se realizează bâtele, profesorul ne duce să ne arate materia primă, o pădure de corn, din apropierea localităţii… Corneşti. Oprim pe marginea drumului şi, înarmaţi cu un firez, urcăm panta abruptă şi alunecoasă. Pădurea e aproape impenetrabilă. Cu greu ne strecurăm prin desiş şi ajungem într-un loc mai deschis. „Aceştia sunt cornii”, ne spune profesorul. Arată ca nişte vrăjitori bătrâni, ca nişte măslini întortocheaţi. Nici o creangă nu e dreaptă, uimirea mea legată de produsul final e tot mai mare. Profesorul începe să caute câteva crengi pentru a le duce ciobanului. Acolo unde e stâna nu creşte corn, aşa că trebuie să îl alimenteze pe artist cu materie primă. Îl ajut să taie o creangă şi înţeleg de ce e considerat cel mai tare lemn din Europa: ca să tăiem o bâtă, nu foarte groasă, ne ia 15 minute. Lemnele potrivite pentru bâte sunt greu de găsit. Trebuie alese în aşa fel încât să nu aibă multe noduri şi să se poată realiza şi măciuca de la capăt.

Mă uit la pomi şi sunt teribil de impresionat. Am în faţă cel mai dur lemn european, un pomişor care îşi datorează duritatea creşterii foarte lente, în straturi foarte subţiri. Creşte pe întreg teritoriul Europei, dar se pare că în România e cel mai des întâlnit, deşi nu în foarte multe locuri. Am numărat nu mai puţin de 18 inele pe o creangă foarte subţire. 18 ani. Nu e de mirare că e atât de dur.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                      La stână

 

După ce culegem câţiva pari, ne urcăm din nou în maşină şi pornim spre Ciugudu de Sus, în apropiere de Ocna Mureş, unde îşi are stâna ciobanul nostru. Pe drum oprim în localitatea Remetea, un sat unguresc foarte straniu, aşezat la poalele unui masiv cu aspect selenar. La un moment dat ajungem pe un drum neasfaltat, aproape imposibil de mers. Trecem prin mai multe sate şi ajungem într-un final şi în Ciugudu, un cătun cu puţine case. După ce traversăm satul, o luăm la stânga şi începem urcuşul spre stână. Au trecut mai bine de cinci ore de când am plecat din Oradea, dar iată-ne ajunşi în sfârşit la stână, ascunsă undeva într-o râpă, protejată de vânt şi de semnalul distribuitorilor de telefonie mobilă. Ne întâmpină mama soacră a ciobanului. Spre norocul nostru, ciobanul e acolo. Profesorul se bucură mai tare ca noi, pentru că şansele de a realiza reportajul s-au mărit brusc.

Apare şi ciobanul. Baciul Niculaie Lăzăreanu e un om micuţ de statură, cu ochii migdalaţi, aproape ca un mongol, cu un aspect foarte sănătos, în ciuda vârstei de aproape 60 de ani. Avem impresia că avem în faţă un om tânăr. Ne strânge mâinile cu putere şi ne invită să mâncăm puţină urdă. Mâncarea are un gust extraordinar. Pe un perete al stânei văd mai multe bâte de corn sprijinite la uscat. Profesorul scoate din maşină lemnele luate din pădure şi i le arată. Baciu Niculaie nu e foarte mulţumit. Ia unul dintre pari în mână şi explică: „Asta nu e bună, dom’ profesor. E vinovată.”

Sunt nedumerit. Baciul vorbeşte despre bâtă ca despre un om. Îmi observă derutarea şi îmi explică: „Vedeţi nodul ăsta? Dacă te sprijini pe el într-o râpă, de aici îi vine pieirea”, continuă el vorbind ca despre un pacient. Îi e puţin ciudă că nu are posibilitatea să îşi aleagă singur materia primă: „Eu îl văd pe ăla bun de la 30 de metri. Uite aşa, mă uit, şi ştiu de la distanţă care e ăla bun”.

După ce mâncăm, îi aduce profesorului cele două bâte făcute la comandă. Sunt sublime. Genul de toiag demn de un rege, cu aspect de sceptru. Se vede că e mândru de creaţiile lui. Profesorul o ştie, şi baciul o ştie; nu mai există în ţară foarte mulţi artişti atât de buni ca el, adevăraţi artizani atinşi de mâna lui Dumnezeu. Mai stăm la masă câteva minute, după care profesorul se retrage şi ne lasă doar cu ciobanul. E amiază. Până deseară urmează să documentăm realizarea bâtei.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                      Dreaptă ca lumina

 

După ce profesorul a plecat, mai stăm de vorbă cu baciul. Ne povesteşte că bâtele lui sunt râvnite de mulţi, chiar şi de străini. „I-am vândut odată unui cioban o bâtă. S-a dus cu ea la târg şi acolo au venit alţi doi ciobani la el, să îl întrebe dacă nu vinde bâta. El le-a spus că nu, deşi i-au oferit de trei ori preţul pe care mi la dat mie. Ăia ce au făcut; l-au chemat la birt şi l-au cinstit. După ce o obosit omu’, a plecat aşa, pe mai multe cărări, şi lângă o livadă s-a culcat, dar cu bâta între picioare, ca să nu i-o ia nimeni. Ăia bineînţeles că l-au urmărit şi, după ce a adormit, i-au tras bâta încet. Ăsta cu bâta zicea că a simţit cum cineva îi învârte încet bâta, dar nu putea să îşi deschidă ochii de la somn şi băutură. Şi aşa a rămas fără bâtă.”

În timp ce ne povesteşte îşi pregăteşte lemnele pentru foc. „O să vedeţi acum cum îl îndreptăm”, ne explică. După ce focul e gata, baciul ia doi pari mai potriviţi şi îi aşează în foc. Nu îmi pot imagina cum va reuşi să îndrepte două lemne atât de contorsionate şi dure. Coaja începe să se înnegrească. După câteva minute, scoate unul din foc, îl introduce în capra de lemn pregătită lângă el şi începe să îl apese cu putere. Lemnul şuieră uşor şi se îndoaie ca o macaroană, în unghi de aproape 90 de grade. Nu îmi vine să cred. Am tăiat lemnul cu mâna mea şi ştiu cât de tare e. Ciobanul râde când îmi vede uimirea şi îşi vede de treabă. Îl aşează din nou în foc şi ia celălalt par cu care procedează la fel. Am impresia că văd un meşter japonez care făureşte săbii. Aceleaşi mişcări în transă, acelaşi uz al focului pentru a îndrepta şi a întări. Doar că materialul diferă. Japonezii lucrează cu oţel, baciul cu lemn de corn.

Mâinile încep să i se înnegrească de la coaja arsă. Transpiraţia i se iveşte pe frunte de la efort şi de la apropierea focului. Nu ne mai vede. A rămas singur cu bâtele pe care le îndoaie, le priveşte şi apoi le îndoaie din nou. După o jumătate de oră, mişcările febrile îi devin puţin mai lente. Sunt ultimele retuşuri, o priveşte în lungime, o învârte, o mai apasă puţin cu o atingere uşoară după care se întoarce zâmbind către mine, îmi arată lemnul perfect întins şi spune: „Acum e dreaptă ca lumina!”

Expresia mă izbeşte. Din punct de vedere fizic, nimic nu e mai drept decât lumina. Baciul e un magician!

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Artistul

 

Îndreptatul l-a consumat. Se aşează pe un scăunel şi îşi aprinde lent o ţigară. Fumează de parcă ar medita. Timpul începe să curgă mult mai încet. După ce termină, scoate briceagul şi începe să cureţe lemnul de coajă. Albul cornului e izbitor. Deşi a stat în foc cel puţin o jumătate de oră, doar coaja e cea atinsă de flăcări. Dedesubt, lemnul e alb ca fildeşul. După ce termină de curăţat de coajă, îşi ia toporul şi începe să îi rotunjească unul dintre capete, măciulia. Porţiunile mari le ia din topor, cu mişcări de chirurg. Apoi pune mâna pe briceag şi începe să sculpteze lemnul. Aşchiile sar în toate direcţiile. Nu trece o altă jumătate de oră şi din ciotul fără formă răsare o măciulie perfect rotundă. E mulţumit de rezultat. Sutele de bâte pe care le-a creat de-a lungul vieţii l-au transformat într-un maestru.

Îmi povesteşte apoi de simbolurile şi modelele de pe bâte: „Ştiu 46 de modele. Şi nici unul nu e uşor de făcut. Unele le-am învăţat de la alţii, altele le-am inventat eu. Pe multe dintre bâte am încrustat cruci, şerpi, urşi sau întregi turme de oi. Oricum, de fapt ştiu câte modele vreau eu. Când vreau să inventez un model nou, mă aşez aşa jos şi stau un sfert de ceas şi apoi îmi apare în minte modelul.” Cuvintele lui mă lasă mut. De mult nu am auzit o definiţie atât de simplă şi de frumoasă a artistului. Îmi imaginam deja un pictor aflat în faţa şevaletului în aşteptarea inspiraţiei divine. Îmi vine să îl iau pe baci în braţe, dar mi-e teamă să nu se sperie.

După încă o ţigară, se apucă de încrustat. Cu o unealtă pe care şi-a făcut-o singur dintr-un cui, trasează patru cercuri pe care le înconjoară la rândul lor cu alte cercuri mai mici. Pune apoi mâna pe briceag şi începe să taie romburi în lemn. În mai puţin de cinci minute, primul model e gata. Se duce apoi în bucătărie, ia o bucată de slănină şi o introduce în cenuşa neagră. Slănina o trece apoi cu mişcări rapide peste modelul încrustat. După ce termină, ia o mână de paie şi şterge toiagul. Desenul rămâne trasat în toată frumuseţea lui. Ca să protejeze lemnul şi să-l facă impermeabil, ia o mână de untură şi o dă pe tot parul. Bâta luceşte acum. În timp, lemnul va absorbi untura şi se va închide puţin la culoare, dar acest lucru nu va face decât să-i imprime caracter şi forţă. A terminat. Pe faţa lui se citeşte satisfacţia artistului care a realizat o capodoperă aproape indestructibilă şi de o frumuseţe rară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

                                     Armă, sprijin, simbol

 

Toiagul e pentru ciobani un instrument indispensabil. E protecţie împotriva demonilor şi a spiritelor rele, e rugăciune. E sprijin la mers, la urcat munţii şi la coborât în văi. E unealtă pentru mânatul oilor. E o armă redutabilă împotriva urşilor şi a lupilor, o armă împotriva oricui ar încerca să atenteze la turma, proprietatea sau familia lui. Spre surprinderea mea, la întoarcerea profesorului Sanislav, când discutăm despre valenţele de armă ale ciobanului, acesta îl ridică de jos şi execută în aer câteva mişcări incredibile, blocaje şi atacuri pe care le recunosc din artele marţiale, din bo jutsu. „Numai proştii iau parul de un capăt şi încearcă să lovească cu celălalt capăt”, ne explică baciul. Încă o dată sunt uimit.

Deşi nu poate explica academic semnificaţia desenelor de pe bâtă, baciul Niculaie e un purtător viu al unei moşteniri şi simbolistici pe care strămoşii lui au purtat-o şi au transmis-o prin portul popular şi uneltele pe care le foloseşte în fiecare zi. Simbolurile au nu doar valoare decorativă, ci în primul rând valoarea de a proteja pe cel care le poartă, pe cel care se înconjoară de ele. Ţăranul, ciobanul continuă să îşi împodobească ceramica, casa şi toiagul nu pentru divertisment, ci pentru a ţine la distanţă spiritele rele şi pentru a invoca divinitatea. Toiagul devine astfel un obiect sacru, capătă viaţă şi funcţie cosmică, pe lângă funcţiile practice incontestabile.

Asistând la naşterea acestui obiect din mâinile curate ale baciului Niculaie, am avut sentimentul că asist la naşterea lumii. Baciul a luat un corp deja binecuvântat, l-a îndreptat şi l-a sfinţit cu semne sacre. Am primit şi de la baci un astfel de toiag. E la mine în casă la loc de cinste. Îl privesc în fiecare zi şi văd în el istoria unei civilizaţii, istoria unui neam, istoria mea.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ROMBUL este un simbol feminin. Uneori, pe imaginile amerindienilor, nişte romburi împodobesc şerpi. Li se atribuie un sens erotic: rombul reprezintă vulva, şarpele – falusul, iar împreună ar exprima o filozofie dualistă. Într-o formă foarte alungită, ca două triunghiuri isoscele unite prin baza lor, rombul ar însemna contactele şi schimburile dintre cer şi pământ, între lumea inferioară şi cea superioară, uneori şi unirea celor două sexe. Ca semne ancestrale ale dragostei, fecundităţii, fertilităţii şi armoniei, romburile apar adesea şi în ornamentica populară românească.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CERCUL este, împreună cu centrul, crucea şi pătratul, al doilea simbol fundamental. Este mai întâi un punct extins şi ţine de perfecţiunea acestuia. De aceea punctul şi cercul au proprietăţi simbolice comune: perfecţiune, omogenitate, absenţa distincţiei sau a împărţirii. Cercurile concentrice reprezintă grade ale fiinţei, ierarhiile create. Împreună ele formează manifestarea universală a Fiinţei unice şi nemanifestate. În iconografia creştină, Dumnezeirea e reprezentată adesea ca o cruce în cerc. Cercul cu un alt cerc în el – androginul. Cercuri unite: unirea dintre cer şi pământ. Se remarcă, de asemenea, legătura aproape universală a cercului (şi altor figuri rotunde) cu principiul feminin. La majoritatea popoarelor lumii, cercului i se atribuie o putere magică de apărare. De aici derivă locuinţele şi aşezările cirvculare, forma circulară a stânelor, a taberelor de luptă, precum şi tragerea unei brazde magice în jurul caselor şi satelor, în caz de pericol. Cercul mai simbolizează şi cerul, cu mişcarea lui circulară şi neschimbătoare.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

ŞARPELE, ca şi omul, dar contrar lui, şarpele se deosebeşte de toate speciile animale. Dacă omul se situează la capătul unui îndelungat efort genetic, trebuie în schimb să plasăm, în mod necesar, această făptură rece, lipsită de picioare, păr sau pene, la începutul efortului amintit. În acest sens, omul şi şarpele sunt opuşi unul celuilalt, complementari, rivali. Tot în acest sens, omul are în el ceva de şarpe, şi anume în acea parte a sa pe care înţelegerea o controlează în cea mai mică măsură. Un psihanalist spune despre şarpe că este „un vertebrat ce întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceea ce este rar, tainic şi de neînţeles.” În mitologie, această reptilă era admirată pentru că îşi leapădă pielea, fiind un simbol al înnoirii, al întineririi şi chiar al nemuririi. Şarpele era asociat deseori cu zeul sau cu zeiţa pământului. În multe culturi, şarpele este feminin, este un simbol al feminităţii. În mitologia greacă, zeul medicinei, Asclepios, poartă un şarpe sau doi şerpi, care au puteri asupra vieţii. Şarpele totodată poate fi un simbol al răului, al pericolului sau al ispitei. În Epopeea lui Ghilgameş, iarba nemuririi, dobândită cu atâta trudă de erou, este înghiţită de un şarpe, spulberând astfel speranţa depăşirii stadiului de muritor. În Biblie, această reptilă este o fiinţă mitică, foarte mare şi lungă, care are o gândire şi o fire rea. Diavolul însuşi ia forma unui şarpe pentru a o ispiti pe Eva. În mitologia nordică, şarpele uriaş Jormungand, care înconjoară întreaga lume a oamenilor cu trupul său, se va ridica din ape în ziua de Ragnarok şi va contribui, alături de giganţi, la sfârşitul lumii.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

CRUCEA este unul dintre simbolurile atestate încă din Antichitatea cea mai îndepărtată: în Egipt, în China sau în Creta, la Cnossos, unde s-a descoperit o cruce de marmură datând din veacul al XV-lea î. HR. Crucea este al treilea dintre cele patru simboluri fundamentale, alături de centru, cerc şi pătrat. Ea stabileşte o relaţie între celelalte trei: intersecţia celor două drepte ale sale coincide cu centrul , pe care ea îl deschide astfel spre exterior. Pe de altă parte, crucea se înscrie în cerc, împărţindu-l în patru. Din ea se obţin pătratul şi triunghiul, dacă i se unesc vârfurile prin patru drepte. Cea mai complexă simbolistică derivă din aceste simple observaţii. Ele au dat naştere unui limbaj universal de o neîntrecută bogăţie. Ca şi pătratul, crucea simbolizează pământul, fiind însă expresia aspectelor intermediare, dinamice şi subtile ale acestuia. Crucea este cel mai totalizant dintre simboluri

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

COLOANA simbolizează arborele vieţii. Acest stâlp simbolizează prezenţa lui Dumnezeu, o prezenţă activă care, în sens istoric, îndrumă poporul ales ferindu-l de primejdiile drumului, ir în sens mistic, călăuzeşte sufletul pe căile perfecţiunii. Ea este axa sacrului sau axa sacră a societăţii, aşa cum arată în mod admirabil un text al lui Platon cu privire la moravurile atlanţilor. Este un simbol al virilităţii masculine. Este simbolul din care Constantin Brâncuşi s-a inspirat pentru a realiza una dintre cele mai mari capodopere ale sculpturii şi artei universale, Coloana infinitului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

MOŞTENITORII

„Costumul popular românesc este un templu la purtător” , afirmă Ioan Sorin Apan. Este datoria istoricilor, arheologilor, antropologilor să aprofundeze cercetările asupra „civilizaţiei vechii Europe”, să stabilească precis caracterul matriarhalităţii acestei civilizaţii (97 % din statuetele zeităţilor erau feminine), nivelul raporturilor cu lumea mesopotaniană şi egipteană în plan material şi spiritual. Prin comparaţie cu simbolistica societăţilor primitive actuale şi profitând de asemănarea, uneori până la identitate, a simbolurilor scrierii sacre europene cu silabarul clasic cipriot, să încerce descifrarea acestei scrieri. Mai sunt multe de descoperit şi de clarificat. Pentru noi, uluitoare este perenitatea acestor simboluri (20.000 de ani), precum cel descoperit pe falanga de cal, şi prezenţa lor încă vie în tradiţia populară (costume, ştergare, stâlpi de înmormântare, stâlpi de cerdac, obiecte de olărit). Acum când cunoaştem vechimea, sacralitatea, funcţia apotropaică (alungarea duhurilor rele) a acestor simboluri, înţelegem cu adevărat afirmaţia lui Ioan Sorin Apan de mai sus. Informaţia nu ne mai permite să fim indiferenţi. Nu dispariţia folclorului este pericolul cel mai mare, ci denaturarea, vulgarizarea, manelizarea lui, din păcate uneori chiar de către cei care îl promovează: cântăreţi, instructori de dans popular, relizatori de emisiuni folclorice etc. Nu cu disperate strigăte de alarmă de genul „ne pierdem tradiţia!”, „dispare folclorul!” sau „ ne pierdem identitatea!”, trebuie să ne apropiem de aceste simboluri, ci cu conştiinţa mileniilor pe care le avem în spate şi mai ales cu multă duioşie. În aventura lui spirituală concretizată în acest documentar, Harris Wallmen asta face.