Baba   Dochia

 

Baba Dochia (sau Baba Odochia) simbolizează unul dintre cele mai importante personaje din mitologia românească. Unele teorii susțin că numele ar fi legat de Sfânta Martiră Evdokia sărbătorită în calendarul de stil vechi pe 1 martie.

Personajul Dochiei este asociat cu legenda Traian și Dochia, culeasă de Gheorghe Asachi. Despre Traian și Dochia celebrul critic literar George Călinescu spunea că este "rezultatul unei întregi experiențe de viață a poporului român". Legenda spune că Dochia ar fi fost fiica regelui dac Decebal. Traian, cuceritorul Daciei se îndrăgostește de Dochia. Aceasta refuză să i se alăture și se refugiază împreună cu "a ei popor" pe muntele considerat sacru de către daci, Ceahlău. Dându-și seama că nu poate scăpa de patima lui Traian îi cere ajutor zeului suprem Zamolxes, care o transformă împreună cu turma sa în stâncă.

O altă variantă povestește despre Baba Dochia care a avut un fiu, pe numele său Dragobete care s-a căsătorit împotriva dorinței ei. Pentru a-și necăji nora, într-o zi rece de iarnă, i-a dat acesteia un ghem de lână neagră și a trimis-o la râu să-l spele, spunându-i să nu se întoarcă până când lâna nu devine albă. Fata a încercat să spele lâna, dar chiar dacă degetele sale au început să sângereze, culoarea lânii rămânea tot neagră. De disperare, pentru că nu se putea întoarce acasă la soțul iubit, a început să plângă. Impresionat de durerea fetei, Domnul Iisus Hristos i-a apărut în cale și i-a dat o floare roșie, spunându-i să spele lăna cu ea. Mulțumindu-i, fata a pus floarea în apă, a spălat lâna și a constatat cu uimire că lâna s-a albit. Fericită că a reușit să ducă la bun sfârșit această sarcină grea fata se întoarce acasă. Auzind povestea fetei, Baba Dochia se înfurie crezând că este primăvară, deoarece Mărțișor îi putuse oferi o floare fetei. Pornește îmbrăcată în nouă cojoace (unele variante povestesc de 12) în căutarea primăverii. Pe parcursul călătoriei soarele puternic o face să își scoată rând pe rând, cele nouă cojoace pe care le purta, până rămâne fără nici unul. Vremea se schimbă brusc și Baba Dochia îngheață.

Folclorul popular românesc asociază cele noua zile de pe 1 Martie până pe 9 Martie cu povestea Babei Dochia născându-se astfel mitul Babelor.

 

 

 

Făt-Frumos

 

Făt-Frumos este în mitologia românească personajul-erou pozitiv. În majoritatea poveștilor, acesta se luptă cu balauri, zmei și vrăjitoare pentru a-și elibera aleasa inimii, prințesa Ileana Cosânzeana.

Calități

Făt-Frumos are toate calitățile necesare unui erou: curajul, dreptatea, tăria fizică și spirituală, inteligența, dragoste neclintită. Făt-Frumos are, de asemenea, unele abilități magice. El își respectă întotdeauna jurământul dat împăratului căruia îi servește.

Misiuni

În multe povești Făt Frumos trebuie să o elibereze pe aleasa inimii sale, prințesa Ileana Cosânzeana. Făt-Frumos trebuie să depășească încercări și obstacole care depășesc capacitățile unei persoane normale, dar el este întotdeauna în măsură să treacă prin toate dificultățile. Se luptă cu diferiți monștri - șerpi, balauri, zmei și vrăjitoare.

Companioni

El călătorește prin lumea noastră și prin lumea de jos (tărâmul celălalt) cu calul năzdrăvan care îi dă sfaturi salvatoare.

În literatură

Făt-Frumos a trecut din folclor în literatura română. Acest caracter este adesea găsit în povești și poezii ale unor scriitori celebri cum ar fi Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu. De asemenea Făt-Frumos este prezent în arta populară modernă ca un personaj în glume și bancuri.

 

 

 

Greuceanu

 

Greuceanu este un erou din mitologia românească, care a mers în căutarea Soarelui și Lunii furate de zmei. După o luptă crâncenă cu cei trei zmei și cu soțiile lor, zmeoaicele, se povestește că Greuceanu a eliberat Soarele și Luna, reîntorcând oamenilor lumina cea de toate zilele.

Greuceanu este și titlul unui basm cult scris de Petre Ispirescu.

 

 

Ileana Cosânzeana

 

Ileana Cosânzeana (variante, Ileana Simziana, Chira Chiralina, Inia Dinia) este personajul principal feminin din basmele mitologice românești, corespondentul feminin al lui Făt-Frumos, de obicei idealul feminin al acestuia.

Natură și înfățișare

Chiar dacă nu e numită intotdeauna ca atare, Ileana Cosânzeana este o zână, o fecioară sapiențială și năzdrăvană, inițiată în magia binefăcătoare. care adesea are ca sfetnic și prieten un cal năzdrăvan.

E întotdeauna foarte frumoasă și vitează, un tip amazonic, cu spiritul independent și virtuțile militare ale Amazoanelor, fără disprețul lor față de bărbați. În unele variante, Ileana Cosânzeana se confundă cu zâna (sau împărăteasa) florilor, ca divinitate a primăverii (poate o reluare, prin influență istorică ori prin sincretism religios, a zeiței romane Flora).

Ileana Cosânzeana are și ipostaze mitice superioare și complexe - "Ileana Cosânzeana din cosiță floarea-i cântă, nouă împărați ascultă" -, care locuiește pe Tărâmul Celălalt, unde se ajunge printr-un tunel de beznă din marginea lumii. De remarcat, este caracterul htonic, pe care aceasta îl păstrează în ambele situații, caracter prin care aceasta se distinge complet de Iana Sânziana, zeiță astrală de multe ori confundată cu Ileana din cauza consonanței onomastice.

Imaginea în basm

Conform tradiției folclorice, ea este răpită de zmeu (balaur) și închisă într-un turn, castel sau, mai simplu, dusă pe Tărâmul Celălalt. Eroina este salvată, în aceste versiuni, de Făt-Frumos, care, în drumul său spre Ileana Cosânzeana, trece prin multe încercări inițiatice. În final el se bate cu zmeul, îl învinge și o eliberează. Astfel, basmul se încheie, de cele mai multe ori, cu înfaptuirea nunții. Și amândoi trăiesc fericiți până la adânci bătrâneți.

Zmeul sau balaurul este întotdeauna îndrăgostit de Ileana, însă în nici un basm nu are copii cu ea. Căpcăuna este cea care are copii sub diverse forme (fete sau zmei). Actul concepției este reprezentat ca fiind în legătură directă cu intenționalitatea femeii. Un copil nu poate, astfel, rezulta din violul Cosânzenei, ci doar din consumarea erotismului dintre ea și bărbatul ales.

 

Păcală

 

Păcală, erou al snoavelor populare românești, este cunoscut pentru umorul și istețimea sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate. Tratează autoritățile sătești (popa, boierul, judecătorul) cu îndrăzneală și ironie usturătoare.

În literatură

În folclor, poznele lui Păcală sunt reunite într-un ciclu de snoave, care stă la baza prelucrărilor ulterioare ale lui Petre Dulfu (Isprăvile lui Păcală). Și alți scriitori au scris despre el: Ion Creangă (Păcală), Ioan Slavici (Păcală în satul lui) etc. Fragmentul de mai jos este extras din snoava „Păcală”, de Ion Creangă.

"Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.

— Dar cum te cheamă pe tine?

— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!

Negustorul începu a-și face cruce ca de naiba și iar îl întrebă:

— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?

— Iaca așa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.

Negustorul începu atunci a râde și zise: ce prost!"

Este însoțit, în unele peripeții, de un alt personaj comic, Tândală.

 

 

 

Sfânta Duminică

 

Sfânta Duminică este personificarea zilei a șaptea, un personaj cu rol de ajutor și inițiator al eroului principal al basmelor românești, Harap-Alb, Povestea Porcului.

Este imaginată ca o bătrână simpatică care locuiește dincolo de Apa Sâmbetei, într-o casă modestă, păzită de un câine mare numit alegoric Ușor-ca-vântul-greu-ca-pământul. Sfânta Duminică dispune de diverse instrumente magice, pe care le dăruiește unor eroi. Printre acestea un brâu cu care cel ce se încinge poate traversa orice apă ca pe uscat.

 

 

Sfânta Vineri

 

Sfânta Vineri, o adaptare locală a zeiței Venera, este un personaj din mitologia românească, legat inițial de a șasea (astăzi a cincea) zi din săptămână, în latină Veneris dies, în italiană venerdi, în franceză vendredi, în română vineri.

Majoritatea istorisirilor populare românești o figurează ca o "vădană, rea și năpăstoasă care nu îngăduie gospodinelor să facă o sumă de lucruri în ziua ei din săptămână, pedepsindu-le". Pentru că în viziunea populară, ziua începe din seara de dinainte, Sfânta Vineri bântuie casele începând de joi seară, "cam de când începe preotul slujba vecerniei". Prima atestare a existenței acestui personaj este prezentă în scrierile arhiepiscopului Bandinus.

Credințe

Povestirile legate de Sfânta Vineri sunt asemnătoare din Bucovina și până în Oltenia și se referă la pedepsirea unei gospodine care se apucă de treabă vinerea, dar este întreruptă de o "babă, așa de hâdă de-ți venea să fugi în toată lumea, să n-o vezi". Baba se oferă să facă treabă în locul femeii care cuprinsă de frică, cere ajutorul cuiva, vecină sau rudă. Femeia este învățată să distragă atenția Sfintei Vineri prin anunțarea unui dezastru care ar implica-o și pe babă ("Vai, cum ard munții unde șade Sf. Vinere, ca le-au dat foc zmeii paraleii!"). Apoi ea trebuie să întoarcă vasele cu gura în jos pentru ca acestea să nu răspundă la poruncile Sfintei Vineri rămasă în afara casei după diversiunea creată de femeie. Singurul obiect care poate răspunde este opaițul uitat cu fața în sus, dar și acesta atunci când sare de pe poliță se sparge. Femeia scapă asfel nepedepsită de păcatul de a fi lucrat vinerea, nu înainte însă de cântatul cocoșului și nici fără a i se reaminti: "Ai scăpat acum, dar n-ai să-mi scapi altă dată!". Aceste istorisiri sunt foarte asemănătoare celor despre strigoi, unde la fel obiectelelor le este poruncită înlesnirea accesului moroiului în casă, dar niciunul din obiectele strigate, în afara opaițului uitat cu gura în sus, neputând răspunde. De asemenea spiritul dispare la auzul cântecului cocoșului.

O altă tradiție ceva mai nouă asociază numele de Sfânta Vineri, Sfintei Parascheva numele căreia în greacă înseamnă vineri. Aceeași evoluție o putem observa și la popoarele slave unde zeiței destinului Мокошь i se asociază Pyatnitsa, adică vineri.

 

 

Sfânta   Miercuri

 

Sfânta Miercuri este un personaj din mitologia românească. Este înfățișată ca o bătrână slabă, care are puteri miraculoase. Îngrijește, hrănește animalele sălbatice și totodată ajută pe călătorii sau drumeții rătăciți. Ca și Sfânta Duminică posedă un tezaur de obiecte miraculoase pe care le dăruiește în împrejurări speciale: o furcă de aur care toarce singură, mere de aur, perii care aruncate îndărăt se preschimbă în păduri etc.

 

 

Tândală

 

Tândală este un personaj fictiv din folclorul românesc. Numele său provine din verbul a tândăli - cu sensul de a pierde vremea fără a face nimic bun sau a lucra încet și cu lene. Substantivul Tândală semnifică un om care nu este bun de nimic, care lucrează fără niciun rost sau care își pierde vremea umblând aiurea. Spre deosebire de Păcală care este cunoscut pentru umorul și istețimea sa, ascunse sub o mască de naivitate și simplitate, Tândală este un leneș, care toată ziua doarme și nu face nimic.