Balada Pasarii Maiestre

Radu Gyr

Motto: Îmi amintesc de un călugăr bătrân, care mi-a spus cândva: “Duhul Sfânt e ca o pasăre mare, temătoare, care s-a coborât la o oarecare distanţă de tine. Dacă o vezi că se apropie, nu te mişca, nu o speria, las-o să vină la tine”. (Mitropolitul Antonie de Suroj – “Meditations on a theme. A spiritual journey”)

Radu Gyr este binecunoscut ca un mare poet creştin, cu un dar aproape suprafiresc de a exprima inefabilul în versuri nemuritoare. A făcut-o atât în celebra întâlnire cu “Iisus în celulă”, cât şi în multe alte poeme cu tematică explicit creştină. Adevăratele mărgăritare mistice se află însă în altă parte, bine camuflate în faţa unui cititor mai superficial sau fascinat doar de perfecţiunea metaforei şi a stilului. Căci, într-una din poeziile sale care nu a stat niciodată în prim-plan –practic imposibil la numărul de creaţii ale lui Gyr care pot purta numele de capodopere- se ascund germenii unui pelerinaj mistic de mare profunzime. Este vorba de “Balada păsării măiestre”. Adevăratele semnificaţii ale acesteia nu se deschid celor care sunt doar experţi în “literatură”. Lor le este dat să analizeze numai elementele de stil, să identifice temele poetice, să descopere, poate, goana după un “ideal” transpusă în versuri. Dar cu aceasta poezia amintită a lui Gyr nu e nici pe departe epuizată.

Pentru cine e familiarizat cu misticii Bisericii, în baladă se revelează un adevărat traseu interior care începe cu o experienţă tulburătoare. O pregustare a harului divin: viziunea păsării măiestre avută de un tânăr curtean care participa la o vânătoare princiară. Urmează o adevărată goană încordată pentru a o atinge, alergarea după o nălucă care îl atrăgea mereu prin forţa viziunii ei primordiale. O veritabilă luare cu asalt a Împărăţiei Cerurilor, cu elan tineresc, plin de energie şi nobleţe, cu arme lucii, zăngănitoare. În zadar, căci  calea către aceasta se dovedeşte a fi alta. E cea a lepădării de lume, a răbdării, a suferinţei, a ascezei îndelungate, până la o vârstă înaintată. Pentru ca în final, pasărea harului să se coboare singură, nechemată, asemeni unui dar ceresc, pe umărul celui care a urmărit-o o viaţă întreagă.

Pe scurt, acesta se arată a fi miezul autentic al “Baladei păsării măiestre”, susţinut atât de elemente şi motive poetice care nu sunt alese întâmplător, cât şi de comparaţia cu scrierile multor mistici creştini.

În toate descrierile care se fac acestei păsări minunate apar frânturi de cer şi de sfinţenie.

Vedenia păsării este următoarea: “Safire şi mărgeane şi rubine / se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea, / vrând izbucnirea flăcării să-i dea / şi liniştea sfinţeniei senine”. Sau, în goana deşartă după ea, nu se mai vedeau “nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie”, căci pasărea  “pierise fără loc şi fără veac / în miez adânc de taine care tac”.

Iar când, în fine, după îndelungi suferinţe, cu lepădarea de lume, cu o asceză crâncenă, curteanul ajuns moşneag devenea “un chip tăiat de arşiţă şi ploaie / muşcat adânc de vreme şi de vânt. / Se pipăia. Uscate mâini de sfânt / îi şovăiau pe zdrenţe, nu pe straie.” De-abia acum pasărea se coboară, în chip minunat şi neaşteptat. El o vede cum “cu aripi dulci îi da ocol acum, / asemenea sfinţeniei senine”. O vede cum “azi îmi zboară-n faţă tot mai jos, / cu aripi tot mai limpezi şi mai sfinte.”

Smerenia moşneagului atinge o asemenea adâncime, încât se lasă batjocorit şi lovit de toţi locuitorii cetăţii, care îl consideră un simplu nebun, un netrebnic, stăpânit de halucinaţii.  Dar pentru el toate acestea nu mai contau. “Închidea ochii şi-o vedea cum vine./ Nici n-o chema şi singură ţâşnea./ Abia clipea şi-i sta pe umeri grea,/ safire şi mărgeane şi rubine”.

E experienţa profundă a harului, care pune stăpânire pe sufletul celui care-L caută, cu mari eforturi, pe Dumnezeu. E darul care vine în mod gratuit şi, în mod paradoxal, după cum vom vedea, nu ca răsplată directă a nevoinţelor şi a eforturilor depuse, ci ca expresie a dragostei şi a bunătăţii nemăsurate a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. “Ce mare, ce aproape era azi,/ în raiul lui cu flori ne-nţelese”. E treapta finală a desăvârşirii în sens creştin, a îndumnezeirii, când harul dobândit devine o prezenţă permanentă, trecând dincolo de nivelul unui suflet curăţit, sau a inimii care ajunge să guste experienţa harului, ajungând acum până la sfinţirea întregului trup creat din ţărână. Moşneagul devenit sfânt vorbea cu ea “cu mare glas de dincolo de vreme,/ de dincolo de oameni şi de paşi…/ Ce-i mai păsa că-l ocoleau, trufaşi,/ când el zvâcnea întreg de diademe?”

Iar la final, la capătul unui pelerinaj mistic care i-a marcat întreaga viaţă, moşneagul este alungat de către o lume care nu-l înţelege, plecând cu paşi grei şi stinşi către tărâmul veşniciei. Cu pasărea mereu pe umărul său, nu-i mai păsa de grijile acestei lumi. “El surâdea şi şchiopăta-nainte …/ şi stelele ieşind din scorburi mari,/ l-mpresurau cu zumzet de bondari/ şi luna-i gâlgâia peste veşminte”.  Astfel trece lin, către lumea lui Dumnezeu, lăsand în spate urmele sfinţeniei sale, un dar pentru cei care vor şti să le desluşească. “Iar după el, fugindu-i sub călcâie,/ sau fluturându-i zdreanţa uneori,/ vântul venea cu sânul plin de flori,/ punând pe toate smirnă şi tămâie”.

Această experienţă mistică deghizată în versuri coincide pe deplin cu trăirile sfinţilor. Harul lui Dumnezeu nu se dobândeşte printr-o căutare încordată sau chiar numai printr-o asceză exterioară, trupească. Care poate fi şi ea, adesea, prilej de slavă deşartă, aşadar de căutare în van. Harul e urmarea unei transformări sufleteşti, a dobândirii depline a smereniei. Iar aceasta se atinge în primul rând prin conştientizarea neputinţei şi a slăbiciunii proprii, cerând ajutorul lui Dumnezeu acolo unde puterile noastre par a se sfârşi. Nu degeaba spune Sf. Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, că Dumnezeu i-a dat un “ghimpe”, o slăbiciune tocmai ca s­ă nu se trufească. “Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: De-ajuns îţi este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte! Aşadar, foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă întru slăbiciunile mele, pentru ca întru mine să locuiască puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.

Tot astfel şi curteanul nostru din baladă, în mod paradoxal, ajunge la plenitudinea forţei interioare în momentul când trupeşte nu mai era decât o umbră a celui care fusese odinioară. Slăbiciunea firii noastre este cea care ne deschide poarta smereniei. Nu faptele noastre exterioare sau împlinirea întocmai a unor rânduieli. Fiindcă, spune Sfântul Isaac Sirul, “numai trupul nu e în stare să împlinească tot ceea ce e poruncit şi să-l îndrepteze pe om. Omul se îndreptează din faptele credinţei! Dacă ar spune cineva că poate să dobândească dreptatea potrivit Legii, prin faptele trupului, atunci el ar fi dator cu tot ceea ce porunceşte Dumnezeu să fie împlinit; şi numai atunci ar fi socotit drept”. Aşadar, continuă Sf. Isaac, cei care se încrâncenează doar la nivelul faptelor exterioare ar trebui  judecaţi conform acestei concepţii a lor: dacă n-au reuşit să împlinească doar o singură poruncă, să primească pedeapsa rânduită de Lege, indiferent câte la număr ar fi fost cele împlinite. Nu aceasta e calea creştină, care se află la antipodul oricăror concepţii legaliste, căci “nu există dreptate care să nu vină din căinţă, nici conştiinţă fără har. (…) Iar dreptatea care e rod al harului e aceasta: ori de câte ori încearcă cineva să facă un lucru foarte mic după puterile sale şi-l face din voia sa proprie, chiar dacă nu reuşeşte fapta lui, aşadar chiar fără osteneala pentru împlinirea ei, Dumnezeu îi socoteşte prin harul Său plinătatea dreptăţii atribuindu-i întreaga faptă. Cât despre mine, chiar dacă nu pot nimic, lucrez după puterile mele. E un lucru sigur că nu pot fi fără pricină de ruşine şi fără păcat, dar Tu [Dumnezeule], pentru această mică faptă pe care o împlinesc, îmi dai dreptatea. Uneori se întâmplă să nu fac nici măcar această mică faptă, dar de multe ori chiar şi acea voinţă sinceră pentru o dorinţă bună pe care o aveam se abate departe de Tine, se adânceşte în rău şi se desparte de Tine, iar eu ajung gol şi de voinţă sinceră faţă de Tine. Atunci, deşi îmi lipsesc atât faptele, cât şi voinţa, doar prin gândul căinţei pe care-l trezeşti în mine, îmi dai numaidecât plinătatea dreptăţii, deşi sunt departe de fapte; fiindcă nici timpul, nici trupul nu-mi vor câştiga una ca aceasta”. Să nu se înţeleagă de aici, cu făţărnicie, că efortul pentru dobândirea harului este unul minim, că nu trebuie să facem aproape nimic. Căci prima condiţie cerută este cea a sincerităţii şi a inimii curate, dincolo de orice viclenie interesată care duce la cădere, nu la urcuş spiritual. Nu e vorba de lipsa de efort, ci doar de a nu ne lăuda cu faptele noastre. Nu ele aduc harul, ci bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu care este îndreptată către toţi oamenii. “Cine înţelege acest lucru şi îl înţelege cu credincioşie, acela nu se poate veseli de faptele sale, ci numai de bunătatea lui Dumnezeu. Şi cine îşi dă seama că pricina bucuriei sale e într-adevăr bunătatea lui Dumnezeu, acela nu suferă ca bucuria lui să fie doar pentru el însuşi, ci se veseleşte pentru toate făpturile. Atunci bucuria sa e mai întinsă decât oceanul, pentru că lumea întreagă se foloseşte de bunătatea lui Dumnezeu: întreaga creaţie, chiar şi păcătoşii, se bucură de ea.”

Celor care Îl caută cu sufletul deschis, Dumnezeu li-se desoperă. Poate fi la început o viziune fugară, asemeni păsării din baladă, care te urmăreşte apoi toată viaţa. Iar râvna omului vine apoi ca răspuns la această chemare a lui Dumnezeu. De multe ori harul se ascunde, se retrage, îndemnând la căutarea lui, ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea. Astfel se comportă pasărea măiastră faţă de curteanul aflat în floarea tinereţii, plin de el şi încrezător în forţele sale. Numai că astfel se ajunge într-un impas. Nevoinţa necesară vine în primul rând din smerenie, iar aceasta din conştiinţa slăbiciunii proprii. Abia când sufletul este pregătit, se poate bucura cu adevărat de prezenţa harului dăruit de Dumnezeu. Dar şi atunci când căutătorii  se simt singuri şi părăsiţi, e doar o impresie, o trăire a unui gol aparent, permisă de Dumnezeu în scop terapeutic. Căci “acest har ne e dat în fiecare zi, şi nu din când în când! Şi dacă toţi primim un asemenea har, să ne veselim în Cel care-l dă şi bucuria noastră va fi şi mai mare! Să I ne închinăm şi să-L lăudăm, şi darul Lui va spori şi mai mult!“ ne asigură Sf. Isaac din adâncimile experienţei sale mistice.

Chiar dacă nu ne dăm seama, pasărea măiastră a harului este prezentă în permanenţă pe umărul nostru, al oricăruia dintre noi. Ne trebuie doar ochii deschişi ai spiritului pentru a-i admira strălucirea culorilor şi pentru a-i vedea fâlfâirea sfântă de aripi. Nu e deloc simplu, dar câte un vers de-al lui Radu Gyr ne poate îndemna să o căutăm, asemeni curteanului din baladă. Poezia lui ne ascute privirea cu care putem scruta tainele existenţei. În cele din urmă, nici un cititor de-al său nu se poate sustrage fascinaţiei irezistibile a unei arte poetice străbătută de un veritabil fior mistic.

Nu ştiu să existe vreun sfânt canonizat exclusiv pentru poeziile sale. Dar dacă se va ajunge acolo, primul dintre toţi ar trebui să fie nimeni altul decât Radu Gyr. Orice vers de-al său este o oglindă a sufletului, un reflex al unei trăiri interioare. Care s-a dovedit că a urcat, în “Balada păsării măiestre” ca şi în nenumărate alte creaţii, pe cele mai înalte piscuri ale unei spiritualităţi autentice.