Miazănoapte

 

Miazănoapte este personificarea nopții în basmele populare românești.

Murgilă, Miazănoapte și Zorilă sunt trei personaje care se urmăresc unul pe altul fără să se întâlnească vreodată, reprezentând astfel scurgerea timpului.

„Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, și pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe și dete peste Miazănoapte, și trebui să o lege și pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. ”

— Balaurul cel cu șapte capete, basm poular românesc

 

 

 

Moroi

 

Moroiul este, în mitologia românească care se crede că ar proveni de obicei al unui prunc mort înainte de a fi botezat, ucis sau înmormântat de viu, sau dintr-un mort neputrezit, căruia nu i s-a făcut slujba religioasă. Se crede că moroii plâng noaptea și își cer botezul.

Există credința că moroiul iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Dincolo de Carpați, în majoritatea zonelor etnografice ardelene, cu deosebire în Țara Moților și in zona Pădurenilor din județul Hunedoara, prin moroi (și forma sa feminină, moroiniță) se înțeleg exclusiv vrăjitorii (vrăjitoarele) care fură laptele și mana vacilor, într-un exemplu unic de vampirism îndreptat împotriva belșugului alimentar adus de animalele domestice. În schimb, în Oltenia și în Teleorman, moroii sunt absolut identici cu strigoii, oamenii fiind convinși că dacă mortul a fost în viața sa un om cu inima rea, a dușmănit pe rudele sale și s-a purtat aspru și fără milă cu ai lui, atunci - inevitabil - se face moroi.

 

 

 

Muma    Pădurii

 

Muma Pădurii este un personaj din mitologia românească. În tradiția populară românească este o vrăjitoare considerată o femeie urâtă, ce sperie oamenii, sihastră, locuind în adâncul pădurii. Sinonim cuvântului poate fi considerat Baba Cloanță. Se pare că este prezentă în folclorul popoarelor slave sub numele de Baba Iaga.

Ea este adeseori prezentată ca dușmană a eroilor pozitivi, ca și Zmeul sau Balaurul. Uneori acesta din urmă este prezentat ca fiu al ei. Muma Pădurii trăiește singuratică în inima pădurilor adânci și e caracterizată printr-o înfățișare grotească, prin răutate și mărginire. Eroul pozitiv o învinge însă întotdeauna.

La baza constituirii personajului au stat vechi credințe magice, superstiții sau reprezentări figurative ale forțelor naturii, care și-au pierdut semnificația inițială, căpătând numai o valoare poetică, fantastică.

În județul Bistrița Năsăud Muma Pădurii este prezentată ca fiind o făptură magică. Până acum 80 de ani, rapsozii populari ai locurilor spun că aceasta noaptea „ciuia” (adică striga, de obicei la lună) și că uneori se arăta la bordeiele celor ce locuiau aproape de pădure pentru a le cere pieptăn și unt pentru a-și face părul frumos și lucios. Legenda spune că dacă erai vizitat de Muma Pădurii nu aveai voie să rostești mai mult de trei cuvinte. Dacă rosteai cel de-al patrulea cuvânt Muma Pădurii îți lua glasul.Se mai spune că oricărui curajos care reușea să o lege pe această făptură i se îndeplinea o dorință de către aceasta.

MUMA PADURII: mare Zeita, stapâna peste tot ce naste, creste si traieste în padure, ruda cu Mosul Codrului, 0mul Padurii si Fata Padurii. În unele descântece este identificata cu Muma Mumelor:

"Muma Mumelor, Muma Padurilor, Sa te aud din asta noapte Cu vacile zbierând, Cu porcii grohaind, Cu câinii latrând, Cu lupii urlând ..."

Locuieste în codrii neatinsi de topor si necalcate de picior de om, în copaci batrâni, în scorburi, în planta ce-i poarta numele, Muma Padurii. Este o mama trista: geme, se jeleste, suspina, horcaie, vâjâie pentru ca oamenii îi taie pruncii, copacii din padure. Ca mare zeita, muma a naturii, poate fi buna sau rea: pedepseste tâlharii si ajuta oamenii necajiti, arata calea buna copiilor rataciti, îsi cunoaste toti copacii din padure, îi striga pe nume sau pe porecla, dar îi blestema sa fie taiati de om sau trasniti de fulger când o supara. Pedepseste (sperie, ia glasul, ologeste, poceste) barbatii care fluiera sau cânta prin padure si-i trezesc copiii, taietorii de lemne care nesocotesc regulile padurii, pe cei care culeg fructele de padure (mere si pere salbatice, alune) în ziua de 19 august, etc. Oamenii se pot apara de ea, daca o aud scâncind, întrebând-o cu respect — Doamna Mare, de ce plângi? si daca raspunde — Mi-e foame, ca n-am mâncat de o saptamâna! sa-i dea ceva de mâncare. Patroana a duhurilor rele care populeaza spatiul, în special padurea, pe timp de noapte, sluta si urâta, cu parul lung pâna la pamânt, boceste prin paduri pentru a ademeni calatorii. Noaptea poate fi vazuta dormind ghemuita în jurul focului sau umblând ca o naluca prin paduri si tufisuri, pe câmpii si pe la rascruci de drumuri. Ia chip de animal (iapa, bivolita, vaca), de femeie care seamana cu un copac cioturos, cu craci uscate, cu par lung despletit sau împletit suvite care cad din cap pâna la calcâie precum serpii, îmbracata în scoarta sau muschi de copac. Poate fi înalta cât casa si capita de fân sau mica cât un iepure, frumoasa ca o zâna sau hidoasa ca un monstru cu capul mare, cu ochii cât strachina si dintii cât secera. Se deplaseaza pe jos sau pe un cal (iapa) cu 9 inimi. Când vine ca naluca, aduce vânt, vârtej, vreme rea, intra în case la miezul noptii trântind usile si ferestrele deschise. Din descântece rezulta ca unele spirite ale noptii (Miaza-Noapte, Decuseara, Zorila, Murgila) îi sunt feciori.

 

 

 

Murgilă

 

Murgilă este personificarea serii, a amurgului, în basmele populare românești.

Murgilă, Miazănoapte și Zorilă sunt trei personaje care se urmăresc unul pe altul fără să se întâlnească vreodată, reprezentând astfel scurgerea timpului.

„Se duse, se duse, până ce dete de o pădure, în care întâlni pe Murgilă, și pe care îl opri pe loc, ca să mai întârzie noaptea. Merse după aceea mai departe și dete peste Miazănoapte, și trebui să o lege și pe dânsa ca să nu dea peste Murgilă. ”

— Balaurul cel cu șapte capete, basm poular românesc

 

 

Paparudă

 

Paparuda (Păpăluga) este o veche divinitate locală din mitologia românească, probabil preromană, a ploii fertilizante, invocată de grupuri de femei pe timp de secetă și redusă cu timpul la o schemă de ritual.

Ritualul conservat de folclor

Într-o variantă caracteristică a folclorului, în care este conservat mitul Paparudei, invocația magică e adresată direct Paparudei ca unei zeițe: "Paparudă, rudă/ vino de te udă/ ca să cadă ploile/ cu gălețile,/ paparudele/ să dea porumburile/ cât gardurile”

Ritualul, având o dată tradițională fixă (marți în a treia săptămână post-pascală, dar și ori de câte ori e secetă prelungită, în iunie și iulie), este magic, aparținând tipologiei cultelor agrare și cu totul deosebit de vrăjile practicate de cărămidari și solomonari pentru legarea sau dezlegarea ploii: în timp de secetă, tinere fete execută Jocul Paparudelor, ca figurante ale unui dans rudimentar, în fuste simbolice de frunzare; concomitent, femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Uneori e o singură Paparudă - o figurantă sub zece ani:

„În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o camașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, graul, meiul și altele!" ”

 

Paparuda este denumirea cea mai răspândită a ritului magic de provocarea a ploii, practicat pe timp de secetă. Jocul este practicat în a treia joi după Rusalii; poate însă avea loc și în orice zi de vară, după o secetă prelungită. Este jucat de fete tinere, mai rar și de băieți, sub 14 ani.

Alaiul e alcătuit dintr-un număr variabil de personaje, dintre care cel puțin una-două trebuie să fie mascate. Acestea sunt dezbrăcate și apoi înfășurate în frunze si ghirlande de boz (brusture, fag, stejar, alun). Gluga de boz era legată deasupra capului cu cotoarele în sus și acoperea tot corpul ca un con de verdeață. Rămurelele erau împestrițate cu panglici roșii, cu salbe de firfirici. Cortegiul umbla prin sat de la o casă la alta, și în curte, însoțitoarele cântă un cântec ritual, bătând din palme, iar paparuda joacă un dans săltăreț.

Paparuda invocă onomatopeic ploaia prin dans, prin bătăi din palme, prin plesnetul degetelor, prin răpăitul tobelor improvizate din tigăi, dar mai ales prin ritmul si conținutul textului magic:

„Paparudă-rudă, / vino de ne udă / cu galeata-leata / peste toata ceata; / cu ciubărul –bărul / peste tot poporul. / Dă-ne Doamne, cheile / să descuiem cerurile / să pornească ploile, / să curgă șiroaiele / să umple pâraiele. / Hai, ploiță, hai! / udă pământurile / să crească grânele / mari cât porumbele. / Hai, ploiță, hai!”

În timpul jocului sau după terminarea lui este obligatorie udarea cu apă a paparudei, ori a întregului alai. Pentru dansul lor sunt răsplătiți prin daruri rituale ce semnifică abundența și belșugul: ouă, mălai, grâu, caș, lapte, colaci, fructe, bani, etc., uneori și haine vechi ceea ce leagă obiceiul de cultul morților.

După ce au terminat cu mersul prin sat, paparudele merg la o apă curgătoare, aprind paie pe apă, apoi își aruncă pe apă și veșmintele din frunze.

Etimologie

Pe lângă forma românească, Paparudă, și cea aromână, Pirpiruna, este înregistrată forma bulgară Perperuda (obicei bulgar în timp de secetă) și, totodată, se găsesc consemnate, dialectal, formele sârbo-croate Perperuna, Perepuna, Peperuna și slavonul prporuše.

Cu privire la etimologia formelor bulgare și sârbo-croate, Gieysztor înclină să explice cuvântul ca derivat din teonimul (nomen dei) Perun, în opinia sa, peperudele fiind "cu siguranță" (zapewne) "tovarășele lui Perun". Ovsec, pe de altă parte, avanseaza ipoteza că ar putea fi explicate prin latinul papilio, italianul parpaglione, "fluture cap-de-mort". Georgieva, deși nu respinge ferm explicația prin teonimul Perun, admite că forma bulgară ar putea fi un relict preslav, tracic, dintr-o rădăcină per-. În limbile slave Sorin Paliga întărește ipoteza relictului tracic, considerând că "acesta pare a fi drumul unei explicații plauzibile" și comparând formele menționate anterior cu numele personal trac Paparion, considerat înrudit (prin reduplicare) cu teonimul trac Papas, teonim amintit și de Decev drept "epitet al lui Zeus și al lui Attis (divinitate tracă)" . Astfel, sensul străvechi al cuvântului nu poate fi reconstituit. Cu toate acestea, Paliga este de părere că atestarea unui antroponim tracic înrudit cu un epitet din sfera mitologicului arată că formele Peperuda, Paparuda (cu unele variante dialectale) trebuie explicate, mai degraba, ca relict tracic, nu ca derivat din nomen dei Perun. Pe lânga atestarea formei trace Paparion, un alt argument în favoarea ipotezei originii tracice este și raspândirea formelor doar la slavii de sud și în română, respectiv în areale cu o importantă influență tracă ori traco-dacă.

Cultul zeiței Dodola în mitologia sud-slavă arată multe aspecte similare cu păpăruda. În riturile se participau fete tinere de 12-16 de ani ("dodolitsy") înpodobite cu flori. Are legături nordice (vezi și pe Ярило sau pe Кострубоньки sau pe чучела Масленицы din mitologia est-slavă). Ipoteza originii tracice este bazată numai de o etimologie ipotetică și nu de răspândirea riturilor asemănătoare. De luat în considerare este și înrudirea termenului cu cuvântul "rudar" (slava "ruda") postpus termenului "papa" (tata)(tatăl aducător de ploaie).

Sensul mistic al ritualului

Nuditatea Paparudei e menită sa evoce puritatea genuină a naturii însuflețite, gata de a fi fecundată (Glia de către Cer, prin mijlocirea spermei cerești - ploaia). Mircea Eliade explică nuditatea paparudelor recurgând la omologarea actului agricol cu cel sexual, omologare bine-cunoscută în istoria religiilor:

„Semințele sunt îngropate în pământ - pământul este închipuit ca o mare matrice, în care rodesc tot felul de germeni. Pămîntul devine, așadar, el însuși femeie. Gestul semănătorului capătă semnificații oculte; este un gest generator, și plugul (la început, un simplu par ascuțit) devine emblemă falică. Dar pământul rămâne neroditor fără ploaie; femeia telurică trebuie fecundată prin furtuna cerească. Iar ploaia -amănuntul acesta a fost observat din cele dintâi timpuri- este în strânsă legătură cu Luna și ritmurile lunare. Ritmuri care stăpânesc nenumărate niveluri cosmice: mările și ploile, creșterea vegetalelor, femeia. Luna "unifică", "totalizează" niveluri cosmice aparent deosebite: apele, ploile, viața vegetală, femeia etc. Este de la sine înțeles deci că într-o societate agricolă, în care soarta omului stă atât de strâns legată de ploaie, femeia are în puterea ei secretele vieții și ale morții. Participând singură la magia Lunii, ea singură poate conjura ploaia, căci virtuțile acvatice numai ea le înțelege. De aceea, în toate ritualurile agricole de aducere a ploii iau parte exclusiv femeile (paparudele etc.). În fața secetei care amenință, nuditatea rituală a femeii are o valoare magică: paprudele goale atrag pe marele bărbat sideral.”

 

 

 

 

Pasărea    măiastră

 

Pasărea Maiastră este o pasăre simbolica sau alegorică din mitologia românescă. Are rang regal și este ajutată la nevoie și de celelalte păsări. Pasărea Măiastră este o ființă / entitate nepământeană, supranaturală, de pe Tărâmul Celălalt. Este de o frumusețe deosebită, plină de lumină, o lumină celestă (pasărea de foc - phonix).

R. Vulcănescu spune că Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de ființe avimorfe, alături de Pajură și Pasărea de foc. Sunt și variante în care ea poarta numele Andilandi și este prezentată ca fiind o fiică de împărat, transformată în pasăre din cauza unui blestem.

 

Pasărea măiastră în mitologia românească

În fauna mitologică românească, Pasărea Măiastră este considerată regina păsărilor, mesagera zânelor. Ca orice ființa supranaturală înzestrată cu puteri magice, este destul de scumpă la vedere, frumusețea ei unică și lumina celestă pe care o răspândește încântând doar privirea celor cu adevărat privilegiați. Despre cântecul ei, care nu răsună decât în singurătate, se spune că ar întineri orice ascultător. Pasărea Măiastră, pasare justițiară, posedând o putere magică inepuizabilă, aparține Tărâmului Celălalt, trăind izolat și neexpunându-și splendidul penaj multicolor decât foarte rar.

Cântecul Păsării Măiestre

D.N. Popescu o descrie ca fiind o pasăre măiastră, a cărei cântare întrece toate muzicile pământești și care are darul de a ghici viitorul și de a citi în inimile oamenilor. În acest sens, ipostaza oraculară a Păsării Măiastre este confirmată și de baladele populare românești:

Codrule, orice-i vede

Nu spune la maica me;

De mi-i vede mort în tine

Spune maicii că mi-i bine;

De mi-i vede c-am murit

Spune-i ca nu m-ai tâlnit;

Lasă-mi frunza de-nvălit,

Crengile de-acoperit,

Sa ganea c-am adurnit.

Vântul noaptea și-a sufla,

Crangile le-a negura

Și pă mine m-or afla.

Cine m-a afla pă mine

Om pemintean n-a și nime,

Numa Pasăreă Măiastră

S-a zbura maicii-n fereastră

Și maicii i-a povesti

Unde mi-am putut muri:

În mijlocu pădurii

Ducând doru' badiții;

În mijlocu' codrului

Ducând doru' dorului.

Pasărea măiastră în alte mitologii

Pasărea Phoenix, despre a cărei frumusețe unică se vorbește din Europa până în Orientul Mijlociu și în America, este un echivalent al Păsării Măiastre. Ceea ce individualizează misterioasa ființă înaripată despre care se spune că s-ar fi născut dintr-un ou de aur ce plutea pe apele Oceanului Primordial este capacitatea de a se mistui în flăcări și de a renaște din propria cenușă, ca simbol al focului creator și, totodată, distrugător al lumii. Pentru creștini, Pasărea Phoenix este o pasăre sacră, fiind asociată Arhanghelului Mihail.

De asemenea, Pasărea de Foc este echivalentul Pasării Măiastre în mitologia slavă. În basmele rusești, ea apare ca o pasăre miraculoasă, înzestrată cu un penaj cu sclipiri de aur și argint și cu ochi strălucitori precum cristalele. Se spune că o singură pană a Păsării de Foc poate lumina o cameră întreagă. Frumusețea și nemurirea le datorează merelor de aur pe care le mănâncă. Atunci când cântă, din pliscul ei izvorăsc perle, trilurile sale având darul de a le reda vederea celor orbi.

În vechea tradiție chineză se vorbește de o Pasăre Roșie, denumită Feng Huang, ocrotitoare a iubirii nemuritoare. Ea poate fi considerată o întruchipare a simbolului Yin-Yang, Feng desemnând pasărea mascul, iar Huang - pasărea femelă.

 

 

Pricolici

 

Pricoliciul este, în mitologia românească, un duh rău, în care se transformă unii oameni după moarte și care ia înfățișarea unor animale.

Ca și strigoii, ei sunt spirite malefice, trezite din morminte spre a face rău oamenilor. În timp ce strigoii se aseamănă cu forma pe care au avut-o în viață, pricolicii apar întotdeauna ca lupi sau câini mari și fioroși. Se crede că oamenii cu adevărat răi se transformă în pricolici după moarte și continuă să le facă rău altor oameni nevinovați.

De asemenea pricolicii sunt cunoscuți în lumea vie ca și copii făcuți între rudele de gradul 1 și 2 care se nasc cu coadă sau două „cucuie” în cap semnificând coarne de diavol.

Pricolicii mai sunt arătați în mitologia românească asemeni unor copii cu o energie care nu se mai termină, care fac numai năzdravanii și rău altor oameni, și care comunică cu animalele pentru a face pagubă - precum vite pentru a nu mai da lapte, găini pentru a nu mai da ouă, câini etc.

 

 

Samca

 

Samca este un personaj al legendelor românești, un spirit necurat, foarte urât și fioros: o femeie în pielea goală, cu părul despletit, până la călcâie, cu sânii lungi până la pământ, cu ochii mici și strălucitori ca stelele, cu mâinile de fier, cu unghiile lungi și ascuțite ca andrelele sau încârligate ca secerile și cu limba de foc.

Acest demon, din a cărui gură foarte mare, urâtă și strâmbă iese întotdeauna foc, se arată pe la sfârșitul lunii, în apropiere de luna plină, copiilor mai mici de patru ani, pe care așa de tare îi înspăimântă că se îmbolnăvesc pe loc. Acest demon se mai arată și femeilor care zac pe patul nașterii, pe care le frământă și le sperie, încât acestea mor pe loc sau rămân schilodite și neputincioase toată viața.

Formele pe care Samca le ia sunt felurite: în chip de porc foarte mare și fioros, în chip de câine cu dinții rânjiți, în chip de pisică fără păr cu ochii înfocați și holbați, în chip de cioară mare cu ochii de sânge și în chip de păianjen mare și negru. Boala de care sunt atinși copiii după ce li se arată Samca poartă numele de răutatea copiilor.

Samca are 19 nume: Vestitia, Navadaraia, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila, Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava și Samca. Pentru a se apăra de Samca, oamenii trebuie să îi scrie toate cele 19 nume pe un perete al casei sau trebuie să convingă pe altcineva să scrie un descântec, pe care să-l poarte apoi asupra lor. Acest descântec o va face pe Samca să se ducă în schimb la cel care l-a scris, dar, dacă acesta este un om bătrân, care și-a trăit viața, Samca nu îi va face rău, ci doar îl va face să scrâșnească din dinți în somn.

 

 

 

Sânziene

 

Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din clasa ielelor dar care atunci când nu le este respecată sărbatoarea devin surate cu Rusaliile care sunt zâne rele.Uneori Sânzienele sunt sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiției, în ziua sf. Ioan Botezătorul.

Manifestări

Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au și manifestări oculare: flori de sceieți, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streașină și, după cât crește puful dimineața, se stabilește norocul celor care înfăptuiesc datina.

Natură și etimologie

Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există și o zână bună: Iana Sânziana. După Mircea Eliade, Sânzienele provin dintr-un cult roman, raportat la zeița Diana - Sanctae Dianae:

„Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV, 33). Această echivalență, oricît de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă. Or cultul acestei zeițe a supraviețuit după romanizarea Daciei și numele de Diana se găsește în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana, figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă și lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc intr-un mediu popular, adică rural (campestru și silvestru).”

 

 

 

Sânicoară

 

Sânicoară reprezintă o divinitate folclorică din mitologia românească, care îi ocrotește pe călători, mai ales pe corăbieri. Deseori, termenul de "sânicoară" este atribuit Sfântului Nicolae, care, în biserica ortodoxă, reprezintă protectorul celor care călătoresc pe ape.

 

 

 

Scorpie

 

Scorpia este o ființă imaginară cu însușiri supranaturale, întruchipată de obicei ca un monstru feminin cu mai multe capete, care scoate flăcări pe nări și al cărui sânge are însușiri miraculoase.

„- Fii gata, stăpâne, că iată se apropie zgripțoroaica de Scorpie.

Scorpia, cu o falcă în cer și cu alta în pământ și vărsând flăcări, se apropia ca vântul de iute; iară calul se urcă repede ca săgeata până cam deasupra și se lăsă asupra ei cam pe deoparte. Făt-Frumos o săgetă și îi zbură un cap... ”

— Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, basm popular

 

 

 

 

Spiriduș

 

Spiridușii (probabil din lat. spiritus – „spirit, suflu, duh de viață”) sunt duhuri binevoitoare domestice prezente în mituri și superstiții ale românilor.

 

Legenda

Originea lor se presupune a veni de la satirii Atenei antice și e legată de credința în geniile casei, genii pe care le găsim la hotarul dintre civilizația umană , elementul sălbatic și lumea supranaturală. Divinități ale naturii, spiridușii au fost influențați de creștinism și de un amalgam de credințe legate de învierea morților. Când, la începuturi, cultul marilor divinități păgâne a fost interzis de creștinism, zeitățile căminului, apropiate de preocupările zilnice ale poporului (să aibă recolte abundente, animale sănătoase, case curate etc.. nu s-au șters de tot. Cultul lor a devenit secret, numele s-a transformat...

Paralele cu alte mitologii

Prin caracterul său, spiridușul poate fi comparat cu spiritul protector genius din mitologia romană, cu piticii Elf și Kobold din mitologia popoarelor nordice, cu demonul familial lutin de la francezi, cu omulețul Brownie din poveștile scoțiene, cu Leprechaun din mitologia irlandeză și cu duhul Domovoi din mitologia slavă. Legenda spune că spiridușilor le place să strângă aur, pe care îl păstrează într-o oală și îl ascund la capătul curcubeului. Dacă un om prinde un spiriduș, acesta trebuie să îi îndeplinească omului 3 dorințe înainte de a fi eliberat.

Trăsături

Tocmai pentru distincția realizată anterior, fiind amintite nume ale unor spirite similare din alte culturi, spiridușul trebuie delimitat ca o prezență specifică mitologiei românești. Astfel, spiridușul este clocit de un om și poate avea un posesor diferit de acela dacă este vândut unei alte persoane. El se naște dintr-un ou părăsit care a fost clocit la subsoară un timp determinat; în funcție de proveniența oului, spiridușul are adeseori aspectul unui pui de găină sau a unui șarpe miniatural. Spiridușul se păstrează într-o sticlă și poate fi îndepărtat doar dacă este legat într-o basma la îndemâna eventualilor hoți. Un spiriduș trebuie să primească mereu de lucru; cu pricepere, cel care l-a clocit sau proprietarul poate să obțină bani sau obiecte cu ajutorul său. O plată ÎN BANI sau un dar înmânat de spiriduș unei persoane străine se întoarce întotdeauna la posesorul spiridușului.

Spiridușul nefast

Deși prezența spiridușului este benefică în cele mai multe cazuri, există situații izolate unde el poate lucra împotriva posesorului său. Tudor Pamfile notează: „un drăcușor în carne și oase sau întruchiparea acestuia într-o vietate văzută sau nevăzută care, la casa unde șade, aduce toate nenorocirile de pe lume, atâta timp cât trăiește omul”. Spiridușul casei, cel care poate duce la îndeplinire munci casnice, acționează după bunul plac în momentul în care nu îi este dată o ocupație, aducând adeseori stricăciuni gospodăriei.

Un tip de spiriduș nefast este și leprechaun, o creatură legendară din folclorul irlandez.

Mitologia românească

În tradițiile românești, spiridușul este un drac încarnat sau înfățișat printr-o vietate -de multe ori sub forma unui pui- care locuiește într-o gospodărie, aducând stăpânului acesteia noroc. Spiridușii se nasc din ouă :de obicei, un ou părăsit care trebuie ținut la subțioară și clocit acolo timp de 40 de zile. Odată ce iese, acel pui constă de fapt într-un spiriduș, care va trebui ținut într-o oală roșie, nouă, cu coji de ceapă. Apoi acesta va îndeplini toate doleanțele stăpânului său, iar la moartea acestuia poate fi vândut pe două parale. În Moldova, oul este mic, provenind de la o găină care se crede că a fost călcată de diavol. Așadar, spiridușul care va ieși, deși face bine stăpânului, este un trimis al Necuratului, iar după moartea omului, sufletul său îi va aparține diavolului. După credințele moldovenești, oul părăsit trebuie ținut la subțioară 9 zile într-o casă nelocuită, fără cruci sau icoane, iar după aceste zile , va ieși un pui mic și negru, însuși diavolul, care va îndeplini toate poruncile stăpânului. El va fi păstrat într-o sticlă, într-un borcan sau "oale mici de marmoră sau pământ alb" Tudor Pamfile, fiind hrănit cu miez de nucă. Conform credințelor populare, spiridușul poate apărea sub forma unui ban, care are puterea de a atrage alți bani de la oamenii bogați. Un astfel de spiriduș se poate achiziționa din Bucovina, de la o vrăjitoare care aduce apă de la nouă fântâni și apoi pune o monedă curată în această apă, descântând : "Te dau după Necurat, dimpreună cu moneda aceasta a lui ... ( se spune numele ), să îi fii de noroc , unde va schimba moneda , tu să o aduci înapoi!" Tudor Pamfile . Omul va lua acea monedă și o va purta timp de 9 zile sub călcâi , în pantofi, fără să își schimbe încălțămintea sau să se spele, fără a vorbi cu cineva sau a se ruga în tot acest timp. Pentru ca banii să nu fie furați de un spiriduș , femeile din Bucovina așază în punga cu bani nafură.

 

 

 

 

Solomonar

 

Solomonarul este magicianul (vrăjitorul) despre care se credea, în mitologia românească, că poate controla norii și ploaia. Solomonarii sunt cei care controlează mișcarea balaurilor norilor, pot aduce grindina și vindecă boli. Solomonarii există și astăzi.

Asemenea unor asceți, solomonarii trăiesc departe de lume, pe Tărâmul Celălalt, dar mai coboară prin sate pentru a cerși, deși nu au nevoie de nimic, iar unde nu sunt primiți bine, abat balaurul grindinii. Știința lor este transmisă de la maestru la un ucenic, luat de un solomonar bătrân dintre copii însemnați la naștere (purtători de căiță, o membrana care le acoperă capul și trupul) și crescut în peștera lor de la marginea pământului. Numele de „solomonar” și-l capătă abia în evul mediu sub influența culturii iudeo-creștine datorită unei asemănări fonetice cu termenul local „salman”. Cele mai multe relatări se referă la oameni înalți, roșcovani, cu mantii albe, având la brâu unelte magice, fie cerșind prin sate fie călare pe balaurii grindinei singuri sau alături de moroi. Pentru a se feri de mânia solomonarilor, oamenii puteau apela la un Meșter Pietrar, un solomonar revenit printre oameni, dar care le știe magia.

Tradiția românească nu pune la îndoială existența lor, ba chiar ar exista și mărturii din Ardeal și din Bucovina, cu privirea la existența unor ultimi solomonari. Există însă numeroase interpretări a provenienței mitului, cele mai multe legate de preoții geto-dacilor Kapnobatai sau Ktistai, peste care s-au adăugat și numeroase influențe creștine și nu numai, rezultând un produs sincretic de mituri și credințe.

În Țara Moților sunt cunoscuți ca Șolomonari sau Zgrimințieș. „Mitologia populară spune că șolomonarii au o anumită carte, în care se cuprinde toată știinta și puterea lor. Cartea aceasta o învață șolomonarii în școala din cetatea Babariului, și nu fiecare iese șolomonar, ci numai din 7 unul.”(conform Literatura populară, București, 1985, p. 53).

Traian Herseni crede că tagma solomonarilor ar proveni din ordinul monastic al dacilor - ktistai - deoarece locuiau „în locuri solitare, în păduri sau aproape de lacurile montane”.

Eugen Agrigoroaiei, îi compară cu Kadmos, și definind casta lor ca fiind moștenire dacică, spune că solomonarul din tradiția folclorică este rezultatul unui „proces de zeificare a sacerdotului”. Pentru acest cercetător, solomonarii sunt „preoți initiați”. Solomonarii, numiți și grindinari, hultani, ghețari, izgonitori de nori sau zgrabuntasi sunt inițiați (trăind și astăzi în Bucovina) la școlile de solomonarie în astrologie, prezicerea viitorului, dar mai ales în stapanirea tuturor fenomenelor meteorologice, venind de pe Tărâmul Celălalt . Desi se pare ca termenul solomonar a patruns in lexicul românesc abia prin secolele XVII-XVIII, originea primilor izgonitori de nori se pierde in adancimile istoriei. Unii ii alatura vechilor preoți asceti traco-geti - kapnobatai (călători prin nori sau umblători prin fum), cei care săgetau norii spre a opri balaurii furtunilor. Altii spun c-ar fi urmasi ai Sfântului Ilie, des întâlnit in legendele populare, vrăjitorul care-i fulgera pe draci și oamenii păcătosi. Mai este o varianta: asa cum se spune într-un basm bucovinean, cules în 1932, puterea, solomonarii o au de la împaratul cel înțelept Solomon, care a stăpânit toate tainele de pe lumea asta. Solomon, faimosul rege iudeu biblic, putea să închidă și să deschidă cerurile, iar la porunca lui vânturile îl ridicau chiar până la Dumnezeu.

 

Descriere fizica

Solomonarul este văzut ca un bărbat înalt cu ochii bulbucați și părul roșcat, îmbrăcat într-o haină albă.Solomonarii poartă un topor din fier descântat cu care se crede acesta fabrică grindina dar care are și un rol de paratrăznet când este împlântat în pământ sau în pragul casei, un frâu din coajă de mesteacăn cu care acesta strunește, îmblânzește și dirijează balaurul grindinii, Cartea Solomonăriei, în care se află toată puterea și știința lor,iar la piept o toacă mică de lemn cu care solomonarul invocă Vântoasele.În unele părți din recuzita solomonarului are și niște legături din cârpe ce poartă, „moime”, nume ce seamănă , etimologic vorbind, cu termenul „moine” adică „vreme grea”, furtună.

Educația solomonară

Legendele românești mai spun că solomonar poate deveni doar copilul născut cu căiță sau cu o membrană ce îi acoperă corpul care la o vârstă fragedă este luat de un solomonar bătrân și dus la Solomonanță sau Școala de solomonărie, aflată undeva la capătul pământului într-o groapă adâncă sau într-o peșteră. Se spune că aici, lecțiile ar fi predate de însuși Diavolul sau de arhidemonul Uniilă și că din 7 ucenici doar unul singur ajunge să fie solomonar plin, la sfârșitul unui stagiu de pregătire ce durează până la vârsta de 20 de ani, desfăsurându-se în condiții foarte dificile.În această școală solomonarii învață toate limbile vietăților de pe pământ, toate farmecele și toate descântecele și după ce asimilează toate acestea se retrag într-o peșteră în care, așezați la o masă din piatră, scriu într-o carte toată știința.

 

 

 

 

Stafie

 

O stafie, denumită și fantomă, nălucă sau strigoi, este o ființă ireală, imaginară, pe care cred că o văd, sau pretind că o văd, unii oameni, și care ar reprezenta de obicei duhul unui mort legat de pământ.

În general, stafia reprezintă întruchiparea sufletelor celor morți, diferită însă de strigoi. Stafiile de regulă "bântuie", adică se arată în locurile în care au trăit în timpul vieții, cel mai adesea fără a interfera cu existența actualilor locuitori, cel mult, speriindu-i. Uneori pot fi văzute (cea mai cunoscută reprezentare fiind ca o ființă imaterială, dintr-un fel de fum alb), alteori își fac simțită prezența numai prin sunete sau semne (obiecte mutate,luate din loc etc.). Urmările faptelor lor sunt ceea ce este cunoscut sub numele de poltergeist.

 

 

Strigoi

 

Strigoii (aceeași forma la plural ca și la singular) sunt, în mitologia românească, sufletele rele ale morților, despre care se crede că ar ieși noaptea din mormânt și s-ar transforma într-un animal sau într-o apariție fantomatică, pentru a pricinui relele celor vii. Strigoii sunt niște creaturi „mitologice” ale poporului dac adoptate ulterior de catre poporul român. Dacii considerau strigoii reprezentarea răului, spiritele celor adormiți ale căror fapte nu au fost demne de intrarea în „Împarația lui Zamolxis”, dar aceste date fiind transmise doar pe cale orală, legenda și-a pierdut conținutul inițial. Ulterior poporul român i-a transformat în niște creaturi insetate de sânge cu puterea de a lua orice forma si de a controla gândirea persoanelor expuse din acest punct de vedere (oameni sub influența alcoolului, oameni cu probleme psihice, etc.)

Acest cuvânt este derivat din cuvântul român "strigă", care este la rândul său legat de italienescul strega, ce înseamnă vrăjitoare. În folclor apar multe referințe la aceste entități, prin poveștile cu strigoi.

Tudor Pamfile (Mitologie românească) îi definește astfel: Strigoiul, strâgoiul (fem. strigoaica), moroiul (denumire folosită mai ales în Ardeal și în părțile apusene ale Munteniei, precum și în Oltenia), vidmă (Bucovina), vârcolacul sau Cel-rău, mai este numit de către meglenoromâni și vampir.

 

Nașterea strigoiului

Strigoiul se naște ca orice copil, dar are, în schimb, un semn distinct: o chitie, perdea pe cap , o cămașă pe corp sau o căciuliță pe piele. Un astfel de copil este născut de o femeie care, fiind însărcinată, bea apă necurată, amestecată cu bale diavolești sau când o astfel de femeie iese noaptea afară cu capul gol. Atunci, Satana vine și-i pune pe cap o chitie roșie, precum a sa. Pentru a preîntâmpina transformarea copilului în strigoi, chitia trebuie îndepărtată de pe capul copilului cât mai repede, căci altfel se zice că copilul o trage și o înghite, transformându-se.

Identificare

Se zice că strigoiul este chel în creștetul capului. El nu mănâncă usturoi și ceapă, se ferește de tămâie, iar înspre sărbătoarea de Sfântul Andrei doarme afară. Șira spinării îi este prelungită în formă de coadă, acoperită cu păr.

Strigoii și fenomenele meteorologice

Dacă într-un sat este secetă, înseamnă că acolo este o strigoaică (împiedică ploile); dacă ploua cu piatră (grindină), Dumnezeu le pedepsește pe strigoaicele care nu lasă „să ploua ploaie curată”, iar dacă plouă cu soare, se crede că una din strigoaice se mărită.

Cine se poate transforma în strigoi

Copiii care mor nebotezați; morții care în timpul vieții au facut multe rele, au fost vrăjmași; cei care mor de o moarte „grabnică” (spânzurați, înecați, împușcați, ...); bolnavii care în timpul convalescenței rămân nesupravegheați și trece peste ei o pisică sau morții nepăziți peste care au trecut pisici, câini, șoareci, găini sau orice altă pasăre. De aici provine datina de a păzi mortul când este în casă.

Exista strigoi vii și strigoi morți. Când este lună nouă, strigoii ies din morminte sau își părăsesc trupul și încep să danseze sau să facă tot felul de răutăți. Noaptea lor este aceea de Sfântul Andrei.

Primejdii

Strigoii iau laptele de la vaci, iau mana grâului, puterea oamenilor, opresc ploile, aduc grindină și aduc moartea printre oameni și printre vite. De Sfântul Gheorghe flăcăii udă fetele pentru ca acestea să nu aibă de suferit de pe urma strigoaicelor, dar și pentru a nu se transforma în aceste făpturi.

Pentru omorârea acestora, se caută mormântul celui presupus a fi strigoi și i se citește rânduiala de către preoți și i se bate în inimă un par de stejar, de tisă sau de frasin, se înțeapă cu un cui sau un cuțit, pentru a rămâne legat de sicriu și a nu putea ieși pentru a face răutăți.

Film

În 2009 a fost realizat filmul Strigoi, regia și scenariul Faye Jackson, cu Constantin Bărbulescu, Camelia Maxim și Cătălin Paraschiv.

 

 

Știma   Apelor

 

Știma apei este, în mitologia românească, o divinitate primitivă a apelor dulci, de bunăvoința căreia depinde stabilitatea acvatică, ea putând provoca deopotrivă inundațiile mari ca și seceta, fiind o replică românească a zeițelor naiade de la greci.

În credințele poporului nostru, fiecare apă are câte o știmă. Ea apare ca o femeie neînchipuit de frumoasă, sălbatică, albă, cu părul verde-albăstrui, lung până la călcâie. Când stă în apă, este jumătate femeie, jumătate pește. Din când în când, câte o Știmă, supărată pe pământeni, iese din râu sau din lac, cu apa după ea, și pleacă peste câmpuri și lunci, inundând totul în cale și înecând oameni și animale. După ce își mai astâmpără mânia, Știma se întoarce la matcă sau se așează în iazuri.

Numită în Bucovina "Femeia Gârlei", iar în Munții Apuseni "Vâlva Apei", ea poate lua înfățișarea unei femei cu părul lung și ochi ademenitori, care îi atrage pe flăcăi spre a-i îneca.

În literatura cultă, reprezentări ale știmei apelor se întâlnesc în creațiile lui Mihail Sadoveanu (Zâna lacului), Vasile Voiculescu (Lostrița), Cezar Petrescu (Aranca, știma lacurilor).

Totuși, anumite surse, vorbesc despre oamenii de apă, care sunt o amintire a înecării în apele Mării Roșii a carelor de luptă ale lui Faraon, cu ocupanții lor cu tot, în momentul când s-a încercat traversarea acestei mări, după copiii lui Israel.

 

 

 

Uriaș

 

Uriașii sunt figuri de mitologie sau basm, cu chip de om, mari, vânjoși, voinici, înalți de mai mulți stânjeni, cu pasul de o de poștă, cu capul cât trei ocale domnești sau mare cât o baniță. Ei pot sta la taifas de la un munte la altul, fiind în stare să se apuce cu mâinile de toartele cerului.

Uneori sunt descriși ca ciclopi, cu un singur ochi în frunte și hrănindu-se cu carne de om. De asemenea, e frecvent tipul de poveste în care copilul de Uriaș care aduce acasă în palmă (sau poală) un om cu plugul cu boi, ca pe niște jucării, iar părinții îi explică divinatoriu pieirea propriei stirpe și înlocuirea ei cu ființe mărunte. În unele zone din Oltenia și Transilvania Uriașii se mai numesc și Jidovi.

 

 

 

Ursitoare

 

Ursitoarea este o ființă imaginară din mitologia românească, despre care se crede că are darul de a hotărî soarta omului de la naștere.

Mitul ursitoarelor a fost preluate din mitologia greacă unde erau denumite Moirae.

Prin tradiție, ursitoarele sunt trei femei considerate a fi înlocuitoarele mamei. Sunt spirite care pot fi auzite câteodată, dar nu văzute.

În a treia noapte de viață a copilului nou-născut, nașa invită ursitoarele și face o masă cu prăjituri, bomboane, vin, apă, flori și tot ceea ce crede că le-ar putea plăcea acestora. Ele apar noaptea, la poarta casei în care dorm mama și cu fiul, și prezic destinul copilului. În următoarea dimineață, nașa întreabă mama despre visul său și îi zice dacă au venit ursitoarele, și ceea ce au prezis. În zilele noastre, aceasta se întâmplă într-un spital, pentru că pruncii nu mai sunt născuți acasă. De aceea, nașa pune ofrandele la fereastra spitalului.

După unele credințe, Ursitoarele se numesc:

Ursitoarea - cea mai mare dintre ele, este cea care ține fusul și furca,

Soarta - este cea care-i prezice destinul pruncului, și

Moartea, este cea care-i curmă firul vieții.

Uneori se spune că acest fir le este dat Ursitoarelor de către Dumnezeu, iar acestea trebuie să îl pună pe pământ, așezând pe el toate întâmplările pe care le va avea omul de-a lungul vieții, de la care acesta nu se va putea abătea cu nici un chip.

 

 

 

Vasilisc

 

Vasiliscul (numit și bazilisc, din limba greacă Βασιλίσκος = animal regal) este o reptilă fabuloasă care, în legendele europene, inclusiv în mitologia românească, este reprezentată de obicei ca o combinație de șarpe și cocoș, având puterea de a ucide prin privire sau prin otrava răsuflării.

Împărat al târâtoarelor (basiliskos = mic rege), vasiliscul era înfățișat ca o reptilă ce nu se târa precum șerpii, ci înainta cu capul în sus. Purta coroană și provoca moartea atât prin privire, cât și prin respirație. Plinius cel Bătrân susținea că trăia într-un deșert, fiindcă totul în jur era otrăvit. Modelul acestui monstru cu privire ucigașă e posibil să fi fost ori vipera cu coarne din Egipt (cornițele par de la distanță zimții unei coroane), ori zeița-cobră Uraeus, care personifica ochiul arzător al lui Ra, și împodobea fruntea faraonilor căci conținea esența proprietăților Soarelui, fertilizant și în același timp capabil să usuce și să ardă.

Faptul că ucidea cu privirea pe oricine se apropia, fără să-l bage de seamă și fără să-l privească el cel dintâi, l-a facut să simbolizeze puterea regala care îi fulgera pe cei ce nu-i acordă respectul cuvenit, dar și, în sens mai larg, primejdiile mortale ce pândesc existența umană dacă nu sunt „zărite” din vreme. Vasiliscul nu putea fi ucis decât punându-i-se în față o oglindă în care să-și reflecte privirea.

Cu timpul, monstrul și-a adăugat noi elemente fabuloase: se năștea în zodia câinelui dintr-un ou de cocoș bătrân de șapte sau paisprezece ani, ou perfect rotund și acoperit cu o piele aspră, ascuns în bălegar și clocit 40 de zile de o broască râioasă. În 1474, la Basel, a fost ars pe rug un cocoș vrăjitor acuzat de a fi ouat vasilisci.

Datorită nașterii, a luat înfățișarea unui cocoș cu coadă de dragon sau a unui șarpe cu aripi de cocoș; în ambele cazuri purta coroană. Apoi a devenit un cocoș galben încoronat, cu două perechi de picioare, aripi mari și coadă de șarpe.

În 1202, la Viena, un brutar a fost acuzat că a cobit apariția unui vasilisc într-o fântână; pe fundul ei se zărea ceva strălucind, miasme insuportabile se ridicau la suprafață. Ucenicul, coborât în fântână și cu greu readus, a mărturisit că a văzut un monstru teribil jumătate cocoș, jumătate șarpe, cu ochi și piele strălucitoare. Un erudit aflat în apropiere a recomandat folosirea oglinzii și monstrul și-a dat sufletul îndată ce și-a zărit propriul chip. Gravura înfățișându-l pe acest vasilisc s-a bucurat de mare succes. El avea acum cap de cocoș și coroană, patru picioare și trup solzos de șarpe.

În Europa medievală se credea că nașterea unui vasilisc se produce sub Steaua Cîinelui (Sirius): dintr-un ou sferic înfășurat în piele aspră în loc de găoace, ouat de un cocoș și clocit de o broască țestoasă, apare încoronat. O lespede din Viena poartă săpată o imagine deasupra acestei inscripții: „Anul 1202, Frederic al II-lea, Împărat Roman a fost ales la domnie. În timpul împărăției lui s-a născut un vasilise dintr-un cocoș, în această casă. El semăna cu chipul tăiat în piatră mai sus”. În imagine este reprezentată o creatură monstruoasă, cu trup solzos de șarpe, cu cap de cocoș, coroană pe creastă și cu 4 picioare. 

În alchimie, vasiliscul simboliza focul devastator, preludiu al transmutației metalelor.

Vasiliscul este subiectul multor opere literare românești, precum poezia Vasiliscul și Aspida de Șerban Foarță și Andrei Ujică (aceasta a inspirat și piesa omonimă a trupei Phoenix). Aceasta este inspirată de o faimoasă carte medievală tradusă în limba română din grecește, intitulată Fiziologul, de fapt un bestiar de tip medieval, în care erau incluse si tot felul de ființe fantastice. În această poezie vasiliscul semnifică prefigurarea ispitei care marcheaza hotarul dintre inocența copilăriei și deschiderea erotică a Adolescenței. Organizată sub formă de triptic, poezia se prezintă cititorilor pe un fundal de descântec pentru a vindeca dragostea care ucide:

„

Ieși deochi

dintre ochi...

Ochii cei vătămatori

și de foc săgetatori.

Învăliți să fie cu perdele albe

să nu mai priveasca la obraze dalbe,

amin!”

fiindca obrazele albe adică inocente sunt tentate să cadă sub puterea sa malefică:

„

N-o puteai privi în ochi

că erai de dediochi,

că mi te lua ea-n primire

dintr-o singură privire:

jivina

divina

care-nvenina!...

Mai descântați-i din harfe

ălui de nu e șarpe...”

 

 

 

 

Vârcolac

Vârcolacul este, în mitologia românească o ființă fabuloasă, un demon care mănâncă Soarele și Luna, generând în acest fel fazele Lunii și eclipsele. Multiplele reprezentări ale acestei creaturi, de la animale reale (lupi,câini), la cele fantastice (zmei, balauri) au condus la un mister asupra formei demonului. Vârcolacul este reprezentarea răului care disturbă ordinea firească a lumii, iar orice abatere de la ordinea stabilită de comunitate poate genera un vârcolac. Astfel, vârcolacii, ca și strigoii sau moroii, pot proveni din foarte multe surse, cum ar fi: copii nebotezați, născuții cu anomalii, oameni care și-au ucis un frate sau o soră, sau chiar o acțiune contrară unei tradiții poate genera un vârcolac. Omul-vârcolac se va transforma în timpul unei eclipse, iar de cele mai multe ori, sufletul său este cel care va urca în cer și va mânca Soarele sau Luna. Dacă legătura sufletului cu trupul este întreruptă în timpul transformării, sufletul este pierdut pe vecie.

 

Etimologia cuvântului pare a proveni din bulgară sau sârbă, din vylx + dlaka ce însemna cu păr de lup. Mitologia strămoșilor daco-geți pare a fi influențat, de asemeni, mitologia românească, mai ales prin cultul lupului, care legată și de creatura vârcolac. De cele mai multe ori era suficient ca Luna să aibă o culoare roșietică, pentru ca românul să tragă concluzia că vârcolacul mănâncă Luna iar sângele astrului se prelinge printre colții făpturii. Modurile de alungare sunt numeroase și implică de obicei zgomotele de metale, cum ar fi tragerea clopotelor, baterea fiarelor între ele.

Moștenirea literară și cinematografică

Cu timpul, aceste creaturi fantastice, vârcolacii, au prins contur atât în cinematografie cât și în literatură. Astfel, peste tot în lume au apărut cărți și filme pe această temă, care au stârnit curiozitatea și interesul atât adolescenților cât și adulților. În operele respective autorul, sau regizorul, conturează o imagine subiectivă a acestei creaturi mitice.

În sfera filmelor cu vârcolaci se disting: The Werewolf (1913), bazat pe povestirea lui H. Beaugrand din 1898, filmul mut francez Le Loup-Garou din 1923, Alvin and the Chipmunks Meet the Wolfman (2000), Twilight (2008) și Teen Wolf (2011).

 

 

 

 

Zână

Zânele sunt semidivinități feminine, adesea nominalizate atributiv, prezente în mai multe mitologii populare. În mitologia românească, acestea sunt de 2 categorii morale: bune și rele. Zânele bune sunt preponderente numeric și categorial, sunt fecioare frumoase, zvelte, foarte tinere, năzdrăvane, prielnice omului cinstit și având totdeauna soluțiile esențiale pentru dificultățile ori impasurile inevitabile de care este asaltat eroul arhetipal (de obicei Făt-Frumos).

 

Natură

Zânele bune sunt socotite ca născându-se din flori. Zonal, numărul lor e variabil: fie 3 (surori) sau 12, fie nenumărate. Cazurile de hierogamie sunt rare, dar posibile: unele zâne îndrăgostindu-se de Făt-Frumos, erou muritor, dispar și lasă o chemare, iar însoțirea devine cu putință după ce el săvârșește mai multe încercări supraomenești (sau inițiatice); cazurile inverse se efectuează prin viclenia lui Făt-Frumos, care fură veșmintele unei zâne aflate la scăldat. Totuși zânele bune au limite în bunăvoință și uneori pedepsesc îndeosebi pe cel care le calcă un tabu declarat (de exemplu, intrarea neîngăduită pe un teritoriu controlat de zâne), pedeapsa curentă fiind orbirea.

Zânele rele sunt uneori bătrâne, urâte, uscățive, alteori tinere, ispititoare, dar sadice față de oamenii îndrăzneți. Acestea sunt adesea confundate cu Ielele, însă prin contaminare, căci sunt divinități structural și atributiv diferite.

Etimologie

Categoria zânelor bune este luată în seamă de Dimitrie Cantemir: Zâna, cuvânt pe care l-ai putea bănui că provine din numele Dianei. Totuși rareori ei [românii/moldovenii] o numesc la singular, ci de cele mai multe ori folosesc pluralul Zânele și spun că sunt niște fete frumoase care-și revarsă farmecul lor asupra altora. Remarca lui D. Cantemir a fost reluată argumentat de Mircea Eliade: zâna provine cultual și etimologic din Diana romană (venerată amplu cel puțin după cucerirea Daciei). B. P. Hașdeu, însă, le considera de origine germanică.

Duridanov a comparat Zané, Zano, m., Zana, f. cu antroponimele trace Zanus, Zania, Αυλου−ζανης, Αυλου−ζανις, illire Zanatis, albaneze Zana și cu numele de fluviu Zana, considerând că acestea provin din rădăcina indo-europeană *ĝen - ‘a naște’. Tot Duridanov a comparat românescul zână cu antroponimul albanez Zina, f., și numele de fluviu Zina și cu formele trace de antroponime: Ζινα, Ζεινης, Zines etc, considerându-le posibile coradicale cu Zane, Zano. Alte argumente privind raportul între aceste forme și românescul zână, Sân-ziene au fost aduse de Sorin Paliga. La albanezi, zánë reprezintă o zână a pădurii, ceea ce semantic o a propie de latinescu Diana. De notat este că, deși Mircea Eliade consideră că zănatic provine din latinescul dianatici (posedați de Diana) -în ciuda asemănării cu ilirul zanatis pe care Eliade nu îl ia în calcul-, acesta totodată consideră că, fără îndoială, sub numele roman al Dianei se ascunde, sincretizată sau nu, o zeiță aborigenă.

Zâne în mitologia generală

În alte mitologii populare, zânele diferă în funcție de specificul etnografic local însă într-o arie analogică apropiată. Tipologia europeană (franc. fée, germ Fee, engl. fairy) aparține îndeosebi basmului fantastic; mai bine individualizată este la francezi Mélusine, o zână mutantă. Mitologia chineză are mai multe tipuri de zâne, unele fără o personalitate distinctă altfel decât prin frumusețe: Mi Fei, altele însă distinct individualizate: Makù, o magiciană longevivă, Lei Zu, zâna mătăsurilor. Victor Kernbach considera că prezența zânelor indică un rafinament mitologic.

 

 

 

 

 

Iana Sânziana

 

Zână din mitologia românească folclorică, sora Soarelui, iubită de el, de care ea fuge, temându-se de săvârșirea incestului.

 

Versiuni ale mitului

Iana Sânziana locuiește "în prundul mării" (sau în "ostrovul mării"), La Mânăstirea Albă (identificată ipotetic cu un templu apollinic din insula pontică Leuke), zidită pentru ea, ca dar de nuntă, de Sfântul Soare, care a căutat-o îndelungat prin lună și prin stele. În altă variantă, într-o epocă arhaică, Soarele era un împărat terestru cu capul de aur, iar sora sa - o fată cu cap de argint; nunta plănuită e împiedicată de răpirea fetei (intr-o variantă de Dumnezeu - dar cu alură de zeu păgân) și metamorfozarea ei în Lună, apoi situarea ei într-o poziție de unde Soarele n-o mai poate zări.

Etimologie. Confuzii

Prin consonanță onomastică, Iana Sânziana e uneori confundată cu Ileana Cosânzeana, însă ambele zîne sunt structural diferite: Cosânzeana este o divinitate htonică, o Flora (etim. cosângeana), iar Sânziana e o zeiță astrală, o Selene (etim. Sancta Diana). Unii au identificat-o pe Iana Sânziana cu zeița traco-dacică Bendis (ea însăși identificată cu Diana).Mircea Eliade demonstrează interesant ca Sancta Diana de la Sarmizegetusa a devenit Sânziana, așa cum dianatici (cei posedați de Diana) a dat în limba română zănatici.

 

 

 

 

 

Zgripțor 

Zgripțor (sau zgripsor; feminin: zgripțoroaică, zgripsoroaică, zgripțuroaică) este o pasăre din basme și mituri, de dimensiuni colosale, care îl ajută pe Făt-Frumos să se întoarcă de pe tărâmul celălalt, ca răsplată faptul că Făt-Frumos i-a salvat puii pe cale să fie înghițiți de un balaur sau un șarpe uriaș.

Zgripțorul are mai multe interpretări mitologice. El este imaginea lui Zeus, ca stăpân al cerului. Sugerează, potrivit Odiseii lui Homer, cetatea lui Zeus, numită în text Troia, cetate care va fi cucerită de ahei, după nouă ani de lupte. Varianta feminina:zgripturoaica il ajuta pe fiul cel mic sa urce inapoi cu merele de aur dupa ce i-a salvat puii de un zmeu.

Alți interpreți consideră că zgripțorul, în varianta feminină, zgripțuroaica, este de fapt o corabie, care îl duce pe erou înapoi în patrie.

 

 

 

Zmeu

 

Un zmeu (plural: zmei, feminin: zmeoaică/zmeoaice) este în mitologia românească o ființă supranaturală asemănătoare balaurului, dar deseori apare și sub formă umană.

De obicei răpește fete frumoase, fiind învins mai totdeauna de Făt-Frumos.

Cuvântul înseamnă „șarpe” în multe limbi slave (în bielorusă: змея, în bosniacă: zmija, în bulgară: змия, în croată: zmija, în macedoneană: змија, în rusă: змея, în ucraineană: змія)

 

 

 

Zorilă

 

Zorilă este personificarea zorilor în basmele populare românești sau un animal fantastic care se arată în zori.

Murgilă, Miazănoapte și Zorilă sunt trei personaje care se urmăresc unul pe altul fără să se întâlnească vreodată, reprezentând astfel scurgerea timpului.

„Nu făcu multă cale și întâlni pe Zorilă, dară lui Zorilă nu prea îi da meșii a sta mult de vorbă, căci, zicea el, se duce după Miazănoapte, pe care o luase în goană.”

—Balaurul cel cu șapte capete, basmul poular românesc

 

 

 

Statu-Palmă-Barbă-Cot

 

Statu-Palmă-Barbă-Cot este un personaj ficțional din mitologia basmului românesc. Așa cum sugerază numele, personajul este un bătrân pitic cu statura de o palmă și barba lungă de un cot. De obicei, el apare în narațiune ca o figură supranaturală care ajută personajele principale, le ghidează, le vorbește, sau doar este observat de ele, fiind prins mai tot timpul în vreun trunchi de copac.

În general, e cunoscut după versul ritmat "Statu-Palmă-Barbă-Cot se repede la foc", repetat în majoritatea poveștilor sau poeziilor care îl includ.

Originalul este compus si scris de Arcadie Suceveanu sub numele de Statul Palma Barba Cot.